Viața între roșu și verde. Povești dintr-un trafic infernal, care nu ne mai încape

Sursa foto: pixabay.com

Exact în dreapta mea, un domn trage tacticos dintr-o țigară și gesticulează. Prin căști, vorbește cu cineva la telefon. Discuția îl binedispune. Prin geamul întredeschis, îmi surprinde privirea și zâmbește.

O mașină mai în față, o doamnă scrie de zor pe o hârtiuță sprijinită de volan. La un moment dat, pare că a terminat, apoi se răzgândește, mai adaugă ceva. Râd în sine-mi, parcă-s eu când elaborez lista de cumpărături. Mă rotesc puțin și privesc spre mașina din spate, dar n-am timp să surprind nimic, începe târâiala.

2 metri, 3 metri, 5 metri. STOP!

Ne deplasăm cu viteză de melc. Pe dreapta parcă se duc un pic mai repede!

În paralel cu noi ajunge mașina spre care privisem în urmă cu doar câteva secunde. E o mămică la volan, iar pe bancheta din spate o mogâldeață. Răzbate firav un capăt de melodie…. Amândouă, și mama, și mogâldeața sunt relaxate.

Din nou, 2 metri, 3 metri, 5 metri. STOP.

Acum, în dreapta, o domnișorică butonează de zor, iar în mașina din fața ei, un bunicuț privește în gol spre semaforul care pare încremenit pe roșu. Se face verde… degeaba. Și iar roșu, și iar verde. Și tot degeaba. Stăm împietriți. Cineva mult prea grăbit a blocat intersecția. La radio, un băiat cântă de zor: să-ți amintești cum dansam pe străzile din București. Râd înfundat, denaturând mesajul melodiei: să-ți amintești cum ne mai și mișcam pe străzile din București.

Ups! Intersecție liberă! 2 metri, 3 metri, 5 metri. Pfiu!!! Iar STOP! Mogâldeața a ajuns din nou lângă mine … să fie clar, sunt pe bancheta din dreapta față, nu eu conduc, deci am timp de reflecții. Se strâmbă poznaș, eu îi zâmbesc, ne trimitem bezele.

Ce greu trece timpul! Un timp iremediabil pierdut între roșu-verde-roșu-verde, intersecția 1, intersecția 2, intersecția ”n”. Zi de zi, 5 zile din 7, 12 luni pe an, dimineață de dimineață, seară de seară. Un interminabil târâiș, un interminabil exod spre și dinspre locul de muncă/grădiniță/școală.

Uneori se claxonează, alteori se ridică tonul, mogâldețele mai și plâng. Categoric blocajele sunt din ce în ce mai stresante, mai ales seara, când se simte o grabă. Inutilă, ce-i drept, în acest trafic infernal, care cu greu ne mai încape. Chiar ai nevoie de multă răbdare odată înglobat în această masă amorfă, care pendulează greoi de pe o stradă pe alta.

Mai ales acum, în perioada sărbătorilor, când Bucureștiul seamănă cu o gigantică larvă, care se mișcă anevoios între roșu și verde, într-un interminabil du-te-vino derulat aproape ritualic: 2 metri, 3 metri, 5 metri… STOP!