„Dator sau Doctor?”, reclama care a schimbat multe vieți
Reconversia profesională, deși privită cu scepticism la început, scoate la iveală adevărate talente atunci când vorbim despre educație. Faci ce îți place și prin asta ajuți mulți copii să devină oameni de vază ai societății.
Ce observăm în comun la toți cei care ajung la catedră în urma programului Teach for Romania este că au această nebunie frumoasă, determinare și motivație puternică de a fi părtași la ceea ce numim noi „starea de bine a elevului”. Acea motivație care atrage situația personală, familia candidatului, în povestea Teach, susținându-i demersul. Fiindcă și cei mari au nevoie de susținere, nu numai copiii. Și încurajare că va fi bine. Citiți, așadar, o altă poveste de succes:
Povestește-ne câteva lucruri despre tine, cine ești, parcursul tău academic și profesional.
Numele meu Simona Maria Pascu, sunt fiică, soră, soție, mamă și acum profesor. Până la vârsta de 11 ani am locuit în București, perioadă în care eram premianta clasei. În urma unei decizii, ne-am mutat cu toții în provincie. Această mutare a avut un puternic impact asupra evoluției mele și, dintr-un copil extrovertit, am devenit foarte retrasă, nu mai învățam, ba mai mult eram corigentă la matematică. Nu mă mai regăseam și nu-mi plăcea viața pe care o aveam, dar nu eram pierdută. Eram chiar conștientă de mine, însă neavând înțelegere și nici sprijin, mi-era greu să-mi revin din șocul despărțirii de prietenii mei. Căci da, pentru un copil de 11 ani, colegii erau, totodată, și prieteni. Această cădere a mea a ținut mult, ani de zile, cred că până prin clasa a 10-a, când am început să-mi revin, sau, mai bine zis, să conștientizez că dacă mă târâi așa prin școală nu o să realizez nimic și nu o să reușesc să ies din starea în care eram. Starea mea era influențată de mai mulți factori, unii specifici perioadei în care mă aflam: revenirea unei societăți la libertate. Deși eu nu am prins prea mult din comunism, eram în mijlocul schimbării unei țări. Oamenii de la acea vreme, în speță, adulții, părinții noștri, nu au știut ce să facă cu această libertate, cum să o gestioneze, erau confuzi și lipsiți de încredere, inclusiv în proprii lor copii. Însă, cumva au trecut toate, am reușit să iau bacalaureatul, din prima, cu nota peste 9. În sfârșit, ceva bun!
Astfel am dat admitere și am intrat la Facultatea de Litere, secția Engleză-Franceză, și de aici a început viața mea și doar a mea. M-am angajat ca promotor, ca vânzător, ca ospătar. Important era să am venituri și să pot merge și la facultate. A urmat o perioadă grea, dar frumoasă, în care am cunoscut oameni faini, în care am învățat, atât cât îmi permitea timpul, și în care m-am redescoperit.
După ce am terminat facultatea, am lucrat în diverse firme, pe diferite posturi: funcționar economic în bancă, agent ticketing în transport aerian, profesor în cadrul unui liceu (doar 1 an), asistent relații clienți într-o firmă producătoare de parchet și, acum, din nou profesor. Toate au în comun relaționarea cu oamenii, fie ei mari sau mici.
În ce moment al vieții te-ai intersectat cu Teach for Romania?
Despre Teach for Romania am aflat de pe facebook, văzusem o reclamă, nu-mi mai aduc aminte exact reclama, cred că „Dator sau Doctor?”, mă intrigase, deoarece nu înțelegeam la ce se referă, astfel am căutat să aflu despre ce este vorba.
Am găsit idei ce mi-au plăcut și în care m-am regăsit, iar reclama ce o văzusem a apărut și într-un moment în care mă gândeam dacă să revin în învățământ sau nu. Știind ce probleme sunt, mă întrebam dacă voi face față și, cumva, cred că Teach for Romania a fost răspunsul.
Care a fost motivația de a intra în programul Teach for Romania?
Îmi doresc ca elevii să fie văzuți și ascultați, tratați pe măsura capacităților lor, evaluați pentru ceea ce știu, nu pentru ceea ce nu știu și pentru ideea că elevii nu sunt marionetele nimănui, nici ale sistemului, nici ale părinților, nici ale comunității. Ei sunt mici oameni în formare, care au nevoie de îndrumare și de colaborare, astfel încât să poată crește. Aceasta motivație a crescut o dată cu apariția propriilor copii. Ei sunt „profesorii” mei.
Aș vrea să subliniez că a absolvi o facultate și un modul psihopedagogic nu sunt suficiente pentru a face față ca profesor, îndeosebi într-o comunitate defavorizată. E nevoie de programe precum cel de la Teach for Romania, asta fără nicio intenție de a-i face reclama, ci mai degrabă de a oferi răspuns la nevoia unei pregătiri reale, adaptată nevoilor și cerințelor „pieței”.
Cum a fost prima oară când ai ajuns în școală? Așteptări versus realitate.
Sincer? Fiind deja parte din Teach, știam la ce să mă aștept, însă realitatea bate orice curs și orice pregătire. Realitatea este dincolo de orice ne-am putea imagina. Dacă în mediile urbane se văd doar problemele din sistem, în rural, îndeosebi în comunitățile defavorizate, e cu totul altă lume. Pe lângă problemele din sistem, pe care le știm cu toții, sunt cele punctuale: abandon școlar, violență, alimentație precară, familii monoparentale, etnii și religii diferite, sărăcie, lipsa de colaborare, lipsa de educație, discriminare etc. E crunt.
Cum ai încercat tu să-i ajuți, unde ai intervenit?
E greu de răspuns, deoarece e nevoie de o muncă pe termen lung, ani de zile, iar eu abia am câteva luni. Cu toate acestea făcând o analiză a nevoilor, o prospectare, am ajuns la concluzia că, atât timp cât nevoile de bază nu sunt satisfăcute, nici procesul de învățare nu poate avea loc. Astfel, am decis să o las mai ușor cu programa și să încep cu baza micilor nevoi. Încercăm să ne câștigăm încrederea unii în alții astfel încât să putem colabora, încercăm să mâncăm sănătos astfel încât să nu mai fim așa agitați, încercăm să învățăm cum să învățăm, astfel încât să înțelegem și să reducem golurile formate. Scriu la persoana I, plural, pentru că și eu învăț alături de ei. Mi-e foarte greu să mă adaptez nevoilor unor copii atât de mici, dar merg pe principiul „I teach you, you teach me” .
Alături de alți profesori și învățători am organizat campanii de prevenire a bullying-ului, de înțelegere a drepturilor și responsabilităților, de prevenire a abandonului școlar.
Printr-o campanie online am reușit să strângem, din donații, cărți pe care le-am dăruit copiilor, astfel încercând să creștem nivelul de literație. Nu este ușor, dar nici nu renunțăm.
Pe ce poți pune degetul din realitatea copiilor?
Pe sentimentul de a fi neînțeleși, pe lipsa de încredere în ei înșiși, pe sentimentul de vină, pe frustrarea că aparțin unui război ce nu este al lor. Îi înțeleg. Cu toate acestea încerc să-mi asum rolul de profesor, de adult responsabil, ce-și face ora cât de atractivă poate și din care fiecare să iasă cu ceva. „Nu vă mai pierdeți timpul cu mine!” – dureros, așa-i? Aici lucrez mult, pe încredere.
Cum te-ai integrat, cum ai câștigat încrederea părinților?
Sunt profesor de limbi străine, la 15 clase. Nu sunt nici diriginte și nici învățător, deci contactul direct cu părinții este unul redus însă, datorită faptului că predau la 3 structuri, am un mai mare impact pentru că predau fraților. Adică dacă am la o structură un copil, cu siguranță acesta are frați la celelalte structuri și are contact cu mine. Astfel, am avut un caz în care am dăruit cărți, din donații, și într-o familie au ajuns 4 cărți, de la 4 elevi de-ai mei. Frumos, nu?
Recent m-am întâlnit cu mama a 2 elevi de-ai mei. Vine la a doua șansă. Știa de mine, de la copiii ei. Recunosc că m-am bucurat mult. Am felicitat-o că vine la a doua șansă, dar mai ales pentru educația ce le-o oferă celor doi copii ai săi. Mi-a zâmbit și mi-a mulțumit. Ca imaginea să fie completă, menționez că acești oameni sunt de etnie romă și, ca ei, sunt mulți.
Unde simți că au fost/sunt micile sau marile victorii din clasă?
La unii copii ajung mai mult, la alții mai puțin sau deloc. Cred că este normal. Cea mai mare victorie a mea este că am obținut încrederea copiilor. E mare lucru, mai ales printre copiii de etnie romă. Apoi că încet-încet (uneori prea încet) încep să renunțe la alimentele ce le fac rău, și nu în ultimul rând, că încep să citească. Azi un rând, mâine un paragraf, poimâine o pagină. Copiii aceștia nu aveau acasă cărți… niciuna, eventual doar Biblia.
Dacă ar fi să o iei de la căpăt, ai mai aplica în programul Teach for Romania?
Nu știu. Sunt două perspective: cea personală și cea profesională. Fiind mamă de 3 copii mici mi-a fost foarte greu să particip la acest program. Programul este unul intens, ce te solicită din toate punctele de vedere. Soțul și copiii au fost principalii mei susținători, însă știu cât de greu le-a fost.
În același timp, profesorul din mine are o mare satisfacție, a evoluat mult, a dobândit noi caracteristici (am învățat să cer ajutor, să organizez campanie online, am realizat că justițiarul din mine nu are nicio legătură cu găsirea de soluții – aici încă mai am de lucru, am învățat să fiu mai empatică).
Ce sfat ai da cuiva care lucrează în alt domeniu și nu e hotărât dacă vrea să intre în învățământ?
A lucra în învățământ este o vocație, o dragoste de bine și de copii. A fi cadru didactic este una dintre puținele meserii în care satisfacția e dincolo de plata financiară, este de fapt, o investiție. O investiție în viitor. Nu regret pasul făcut, îmi primesc plata în fiecare zi:
- Mama, am o idee care să te ajute la clasă (Vlad, fiul meu de 8 ani);
- Doamna, vă iubesc! (copiii de primar);
- Nu trebuie să judecăm oamenii după aparențe (elev în clasa a VII-a după ce a analizat un citat din ,,Micul Prinț”).
În același timp, recunosc că e al naibii de greu, cu multe frustrări și neputințe, dar mie îmi plac provocările, fiind genul de om căruia, dacă îi spui că nu se poate, îi aprinzi toate motoarele. Orice este posibil, cât timp suntem sănătoși și uniți.
Când profesia nu e profesie, ci vocație. Când empatia și iubirea necondiționată nu sunt doar sentimente, ci har personal. Când știi că viața ta capătă sens dacă faci ceea ce îți face plăcere!
Ai curajul de a crede că poți și tu! Oferă copiilor din medii vulnerabile, șanse la educație și la un mediu mai incluziv! Fii profesor! Aplică până pe 27 martie: https://teachforromania.org/inscrieri.