Din multinațională la catedră, cu multe emoții
Dorința de a face o schimbare în lume se pare că a fost și este mereu în sufletele fiecăruia dintre noi. Tu! Tu ce ai făcut să produci o schimbare? Ai făcut ceva?Poate nu ți-ai ascultat intuiția. Poate că simți că nu ești suficient. Poate părea că aportul tău e nesemnificativ. Și gândește-te dacă face sens ceea ce ești acum, unde ești acum, ce gândești acum. Și mai ales, de ce faci ce faci acum?
Iuliana Savu a trăit sentimentul neputinței, dar a ales să își asculte intuiția și să producă o schimbare. Începând cu ea.
Povestește-ne câteva lucruri generale despre tine, parcursul tău academic și profesional.
Am fost dintotdeauna un om competitiv și mi-am dorit mereu să reușesc în tot ceea ce îmi propuneam. Am prins gustul aprecierii din partea familiei sau a celor din jur (prieteni, profesori etc.), astfel că mi-am dat silința să duc până la capăt orice încercare și desigur am „vânat” succesul. Mi-a fost greu să accept când nu mi-a ieșit ceva sau atunci când nu puteam controla lucrurile care mi se întâmplă.
Încă de la facultate am visat să ajut oamenii și să contribui la o schimbare (pe atunci visam să fac eu o schimbare în lume, să lupt cu nedreptatea, fiindcă la rândul meu am simțit nedreptatea) și am ales să urmez Facultatea de Economie și Administrație Publică la Iași. Mi-am dorit să pot ușura munca oamenilor, să pot servi interesului lor și să contribui la modernizarea sistemului greoi și prea complicat din sistemul instituțiilor publice. În timp, am realizat că schimbarea trebuie să plece de la mine, că nu pot face minuni de una singură și că Binele nu se întâmplă peste noapte. Așa că, mi-am pierdut entuziasmul și am pornit pe calea angajării în sistemul privat, apoi în domeniul antreprenoriatului, ajungând, la un moment dat, în sistemul multinaționalelor. Am avut parte de oameni minunați în jurul meu, care au fost parte din devenirea mea și a reușitelor mele, însă ceva înăuntrul meu încă suspina după ceva necunoscut.
Mult timp am înnăbușit această stare de neBine, pentru că nevoia de control și predictibilitate era destul de intensă, pentru că nu aveam curaj și pentru că mi-era teamă să nu dezamăgesc, să nu eșuez. Până când, acea stare de neBine a biruit și, împreună, cu efortul depus de-a lungul timpului cât am lucrat cu mine au condus spre a aplica la Teach For Romania, un loc unde oamenii își dau voie să fie, să greșească și să celebreze reușitele. Așa am înnăbușit nevoia de a controla ce mi se întâmplă și am învățat să am răbdare cu mine și cu cei din jur.
În ce moment al vieții te-ai intersectat cu Teach for Romania?
Momentul a fost unul natural, atunci când am simțit că nu sunt bine cu mine, că nu mă pot bucura de ceea ce realizam la serviciul meu din acel moment și am trimis intenția mea către Univers, dorindu-mi ca energia mea să meargă către cei care au nevoie, iar eu să îmi iau bucuria din acest lucru. Trebuie să menționez că Universul nu mi-a întins covorul roșu și să am o singură opțiune, fiindcă în același moment în care a apărut oportunitatea la Teach, în compania în care lucram am trecut un interviu pentru un post pe care mi-l doream de ceva timp astfel că a trebuit să aleg între aceste două lucruri, nu a fost deloc ușor pentru un om riguros și cu o nevoie mare de predictibilitate.
Care a fost motivația de a intra în programul Teach?
Atunci când mi-am dorit schimbare pentru mine am știut că trebuie să fie ceva important, ceva care mă va scoate din zona de confort și că e nevoie să am curaj. Motivația mea a fost misiunea pentru care schimbam macazul profesional la 180 grade – misiunea către care decolam din confort era binele unor copiii dezavantajați, iar faptul că eu am fost în acei papuci a ajutat foarte mult. Am găsit portița de a ajuta oamenii (culmea, în adolescență nu știam că pot fi și copiii) și cum îmi pot lua bucuria și binele din asta. Colegii din Teach m-au ajutat să înțeleg că pot fi parte la schimbare, făcând pași mici cu răbdare și că această schimbare pornește din noi către exterior.
Cum a fost prima oară când ai ajuns în școală? Așteptări versus realitate.
Prima intersecție cu școala în care predau a venit cu enorm de multe emoții, știam că am o misiune foarte grea și că nu va fi ușor. Nu am avut un șoc pentru că și eu am crescut și învățat într-o zonă defavorizată, însă cel mai greu mi-a fost să dau iarăși peste experiența sistemului bugetar. Nu am pornit cu așteptări ridicate pentru că experiența de onboarding din Teach, precum și Academia de Leadership și Pedagogie m-au ajutat să rămân cu picioarele pe pământ și să mă aștept la provocări diverse.
Cum ai încercat tu să-i ajuți, unde ai intervenit?
Ajutorul meu pentru copii a avut forme diverse, am pornit cu mult entuziasm la drum, cu multe idei și dorințe ca ei să îmi ofere cea mai mare lecție – aceea că lucrurile frumoase vin din mici reușite și mici bucurii. Culmea că am ajuns chiar la Clasa Pregătitoare și astfel, i-am permis copilului din mine să fie, să trăiesc ce nu mi-am dat voie, să greșesc, dar și să reușesc. Practic, retrăiesc copilăria cu multă conștientizare și maturitatea care aduce plusul de valoare, iar Sinele meu primește bucurie. Simplu, aș putea spune, că îi ajut prin faptul că sunt acolo pentru ei. Sunt acolo pentru o vorbă bună, pentru a le oferi încurajări, pentru a sărbători reușitele împreună și pentru a găsi soluții la provocări.
Pe ce poți pune degetul din realitatea copiilor?
Se spune că cel mai tare doare ceea ce nu poți vedea sau nu poți controla, pentru că o rană poate primi bandaje, o boală poate primi tratament, însă o inimă tristă sau un suflet dezamăgit nu e ușor de ajutat. Cred că cel mai tare doare faptul că micuții au nevoie de multă iubire și conectare și e foarte greu de oferit așa ceva când noi nu am avut parte de aceste lucruri și când nu ne-a învățat nimeni cum să facem asta.
Cum te-ai integrat, cum ai câștigat încrederea părinților?
În Teach am învățat că de fapt nu lucrez doar cu elevii, ci și cu părinții sau tutorii acestora, iar primul lucru pe care îl facem este să creăm o punte între școală și familie. Eu am înțeles că doar în echipă pot avea reușite frumoase și scopul meu declarat a fost, încă din prima clipă, să aduc familia copilului mai aproape de școală. M-am pus în locul lor (mi-a fost ușor pentru că am și eu 2 copii de vârste apropiate cu ale elevilor mei) și am oferit respect, dar și limite astfel că, zic eu, am reușit să creez echipa pe care mi-o doresc. Nu zic că e perfect, însă se văd progrese, părinții participă la activitățile propuse în cadrul școlii, iar discuțiile individuale ne ajută să rămânem în strânsă legătură pentru scopul nostru comun – binele elevului la școală.
Unde simți că au fost/sunt micile sau marile victorii din clasă?
Recunosc că la început căutam mari victorii și eram dezamăgită că mi se părea că nu fac mare lucru, că nu văd marea reușită toate aceste pornind din faptul că mult timp am considerat că nu sunt suficientă, că nu fac destul, că trebuie mai mult și mai bine. Însă, când un elev de 6 ani a zis „Doamna, nici eu n-am știut la început, dar am încercat”, apoi că „Nu e nimic dacă nu iese bine din prima, data viitoare va ieși mai bine, pentru că exersez” sunt lucrurile care au venit ca un duș rece, zicându-mi că e bine unde sunt, că acești copii se vor adapta ușor și repede în orice situație, că nu e nevoie de o dramă pentru a face o alegere. Apoi, când aud „Doamna, mie îmi place la școală, nu credeam că poate fi așa de frumos” sau că „Îmi pare rău că vine vacanța, că eu aș mai fi stat la școală” sunt lucruri care îmi bucură inima și îmi umplu rezervorul cu energie.
Dacă ar fi să o iei de la capăt, ai mai aplica în programul Teach for Romania?
Deși nu aș putea spune că a fost tocmai ușor să ajung și să fiu în Teach, pentru că am dat peste multe provocări și am luptat cu demoni interiori aș mai trece prin această experiență cu mult drag.
Ce sfat ai da cuiva care lucrează în alt domeniu și nu e hotărât dacă vrea să intre în învățământ?
În primul rând i-aș spune să aibă curaj să încerce fără a face calcule foarte detaliate, de a-și permite o mică doză de nebunie și să nu accepte să trăiască cu regretul de a nu fi încercat ce îi dictează intuiția. Chiar dacă destinația nu e cea așteptată, e foarte mult de învățat din drumul parcurs și orice învățătură e o oportunitate pentru ceea ce urmează în carieră, dar și în viața personală. Când nu există hotărâre, trebuie să existe asumare și o motivație puternică. Prin urmare, aș recomanda să își găsească motivul pentru care vrea schimbarea și dacă își poate permite, să fie vulnerabil în fața destinului.
Fiecare copil are nevoie de încurajare, iar fiecare adult are potențialul de a oferi asta elevilor!
Crezi în impactul pe care profesorul îl poate avea în viața elevilor! Crezi că tu ești cel mai important pilon care poate produce transformare! În povestea Iulianei poate te regăsești și tu, în căutare de sens. Devino profesor pentru copiii din medii vulnerabile! Arată-le că și ei pot! Și ei merită!
Aplică până pe 27 martie: https://teachforromania.org/inscrieri.
Teach for Romania este o organizație non-guvernamentală, care de 9 ani recrutează și pregătește oameni valoroși să devină profesori și învățători în școlile publice din România, pornind de la cele mai dificile comunități. La Teach for Romania, noi credem că fiecare copil din România are dreptul și poate să aibă parte de o educație de calitate, alături de un profesor sau un învățător care crede în el.