Implică-te! Din afară e simplu să zici că „nu fac ăștia nimic la școală”

Mihaela Bucșa și-a adus spiritul antreprenorial în mediul vulnerabil în care a început să predea din 2018, iar porțile finanțărilor și resurselor s-au deschis cum nu se aștepta. Încercase să schimbe sistemul educațional și din postura de părinte, însă și-a dat seama că din barca pedagogilor are mai multe șanse de câștig. Acum, Mihaela este alumnă Teach for Romania și continuă să fie alături de elevii de la școala din Sânpetru, județul Brașov, în calitate de profesor de fizică.

Ce te-a adus în programul Teach?

Am aplicat în 2017 la Teach. Aveam firma mea de consultanță pe scris proiecte, finanțări, lucram, dar eram și mamă de doi copii și încercasem să ajut școala copiilor mei din postura de părinte. Am adunat în proiecte peste 300.000 de euro, traineri islandezi, am dus profesori în Islanda pentru a vedea cum se face școală acolo, am renovat terenul de sport și l-am făcut cauciucat, pentru a fi un spațiu sigur pentru copii.

Am reușit să facem multe, însă mi-am dat seama că până nu intri în sistem, nu miști nimic. Am înființat cu părinții din clasa fetiței mele o asociație în Brașov și ne-am apucat să facem noi proiecte, un fel de after-school, dar nonprofit, pe economie socială. Scopul era să nu încărcăm copiii cu fișe până seara, ci să le oferim experiențe noi de învățare. Însă, mi-am dat seama că nu poți consuma viața copilului după-amiaza, să faci ce nu se face la școală.

Am zis că mi-a mai rămas să încerc să intru eu în sistem să văd de ce nu merge. Din afară e simplu să zici că “nu fac ăștia nimic la școală”. Am zis OK, să vedem unde ne blocăm. Și am aplicat în 2017, dar am mai amânat eu un an ca să mai stau cu copiii mei.

În 2018 am reluat povestea și am ajuns în învățământ. Am ales fizica, pentru că e materia care mi-a plăcut cel mai tare în școală și mi se pare super ofertantă, dar și pentru că poți face o grămadă de lucruri super practice, atât pe literație, cât și pe matematică. Fizica e peste tot și o poți lega de orice din viața reală.

Cu ce așteptări ai venit în program?

Eu nu mai fusesem angajată decât în primii doi ani de carieră. Atât. Aveam atunci 21-23 ani. La aproape 40 de ani am intrat în sistemul de învățământ. Am învățat lucruri faine în Academia de Leadership și Pedagogie (n.r. programul de formare inițială de 6 săptămâni destinat participanților acceptați în Teach for Romania). A fost foarte fain cursul cu Paul Olteanu pe PCM (Process Communication Model). Fără cursul acesta nu reușeam să mișc absolut nimic la Crizbav, școala la care am ajuns să predau. Sunt tipologiile de “copii-problemă” în sistem care de fapt sunt rebelii din PCM. Odată ce știi cum să îi recunoști și cum să lucrezi cu ei, ai rezolvat 80% din problemă.

Partea de practică a fost faină. Mi-am dat seama că nu știam ce înseamnă 50 de minute. După ce am terminat eu școala, nu am mai lucrat niciodată în calupuri de 50 de minute. Nu aveam nici cea mai vagă reprezentare a ceea ce se poate face în 50 de minute. De asta m-am prins evident în program, când am început să planificăm orele. Mi-am dat seama ca ajunsesem să îmi propun să fac marea cu sarea și planificam activități pentru trei ore în loc de 50 de minute. Apoi am ajuns să planific prea puțin pentru o oră.

Cum a fost la catedră? Cum s-au schimbat lucrurile pentru tine de partea asta a sistemului? Cum a fost scara așteptări versus realitate?

Mă așteptam să fie greu. Am fost în două școli, în Sânpetru și Crizbav. În Sânpetru sunt și acum, iar în Crizbav nu am mai avut ore în septembrie 2020.

Prima zi de școală a fost în Crizbav, comunitate grea, cu abandon școlar 70%, multă violență, puține note peste 5 la Evaluarea Națională de ani buni, sărăcie cruntă despre care auzi, dar nu știi ce înseamnă, nu o ai în vocabular până nu o vezi. Aveam în clasă copii care muncesc de la 10-12 ani cu ziua. Mi-aduc aminte că după o vară întreagă de pregătire, să ajung la copii în sfârșit mi s-a părut WOW. Îmi amintesc când am ieșit odată din cancelarie, trebuia să cobor o scară și să merg la o clasă prin curte. Profesorul de sport cu vechime, mă vede zâmbind și mă întreabă unde mă duc. „La oră.”, îi spun. Iar el îmi răspunde: „Dar la ăia nu intrați așa, trebuie să ne știe de frică, altfel nu am făcut nimic”. Ok… bine, mi-am spus.

În clasă, evident, copiii săreau din clasă pe geam, era haos, aruncau cu ce nimereau unii în alții, cu biscuiții de la Cornul și Laptele. Erau a VIII-a, mai mari ca mine fizic. O clasă cu mulți repetenți, unii rămăseseră repetenți de 2-3 ori. Am pus catalogul pe catedră, am rămas așa rezemată zâmbind la ei, iar în 2-3 minute s-au așezat toți în bancă. Nu au înțeles de ce nu urlu. Le-am spus cine sunt și o fetiță a râs, mi-a garantat că într-o săptămână nu mai vin acolo.

Și cum i-ai câștigat?

E un fel de Tom și Jerry continuu, un ping-pong constant. Dai, primești, și tot așa. Nu se rezolvă problemele peste noapte, te lupți cu ele în fiecare zi. Am avut copii care la evaluarea inițială și-au scris numele greșit și atât. Trebuie să te duci cu mintea deschisă, să nu ai așteptările pe care le-ai avea de la unul care le are pe toate acasă, ci de la unul care, să zicem, nu a mai mâncat de trei zile, care are probleme medicale netratate. Și asta e o mare problemă acolo: mulți copii cu dureri de dantură, veneau la școală cu abcese vizibile și cu folia de calmante în buzunar.

Erau mulți copii cu părinți care la rândul lor nu au avut parte de educație. Degeaba le prezinți tu acolo temperatura pe un grafic, când ei nu au mâncat sau au o grămadă de necazuri pe cap. Erau copii care veneau la școală să se odihnească după ce câteva zile fuseseră la muncă pe șantier, în pădure, la tăiat de lemne. Ei fac munci foarte grele care în timp îi uzează foarte tare.

M-a ajutat faptul că am început să merg prin sat cu mediatoarea școlară ca să văd ceea ce de pe geamul cancelariei nu vezi. Am vrut să-i văd, să aud ce zic, după care am început să merg cu temă, să vorbesc cu părinții ca să vedem ce se poate schimba. Atunci când mergi prin sat începi să-i auzi, să-i vezi. Părintele care vorbește româna greșit, cum poate el să-l învețe pe copil să vorbească corect? Eu îi tot corectam la școală ca să învețe să vorbească corect. Știau deja și de față cu mine se corectau. Le-am spus: „măi, dar trebuie să vorbiți peste tot așa, corect. De-asta venim la școală: să învățăm și să vorbim corect mereu.” Un băiat de a VIII-a mi-a zis: „nuu, dacă mă duc la tata și zic “ăștia sunt”, spune că fac pe deșteptul cu el”.

Și relația cu părinții cum a evoluat?

Încrederea se construiește greu. La început nu aveau încredere să discute problemele reale, dar eu nu m-am dus niciodată să fac pe deșteapta, să le zic faceți așa, că știu eu. Tot timpul i-am întrebat cum credeți, cum e mai bine pentru copil. Sigur că unii îți zic ce cred că vrei să auzi și fac altceva, dar cu mulți a funcționat, și-au susținut copiii să meargă în continuare la școală. Au văzut că am făcut ceea ce am promis că fac, că îi respect și că îmi pasă de copii. Încă mă sună sau îmi scriu părinții din Crizbav să mă întrebe diverse lucruri despre copii, despre școală, etc.

În tot contextul greu al copiilor, unde i-ai văzut progresând, crescând?

Am reușit să-i scot un pic din comunitate, să vadă altceva, am organizat în primul meu an ca profesor excursii cu 200 de copii din școală ceea ce este înseamnă mult într-o școală mică dintr-o comunitate foarte săracă. Toate excursiile au fost gratuite. Am strâns sponsorizări și donații. Am reușit să aplicăm la toate proiectele și mini granturile posibile și imposibile. M-a ajutat și faptul că, din experiență, știam deja cum să scriu o cerere de sponsorizare, cum să construiesc un proiect.

Copiii au început să vadă că lumea poate fi și altfel decât cea în care trăiesc. E frumoasă, sunt oameni prietenoși. Cu o clasă a VIII-a am fost în București. Nu știau nici unde este Bucureștiul. Pe lângă faptul că am vizitat multe (Grădina Botanică, Muzeul Antipa, Spațiul Public European, Parcul Herăstrău, etc.) ne-am dus la un restaurant să mâncăm de prânz și apoi mi s-au înscris multe fete la școala profesională de ospătari. Mi-au spus ele că au văzut la acel restaurant că una dintre ospătărițele de acolo era mai brunețică (eu nu observasem) și li s-a părut lor că era îmbrăcată frumos și lumea o respecta. Li s-a părut tare. Au zis „Wow, job pentru noi!” Voiau și ele să fie ca fata aceea. S-au regăsit în poveste. Niciodată nu știi ce se întâmplă și cum se leagă lucrurile.

Apoi, am fost cu copiii mei să ne jucăm cu copiii din sat. Pentru ei a contat foarte mult faptul că am mers acolo cu copiii mei. Aveau impresia că profesorii vin aici, își iau o leafă și „oricum ne urăsc” ceea ce nu e adevărat, și nu e vorba doar de mine. Multor profesori le pasă de copiii de acolo, dar trebuie să ajungă mesajul și la ei.

Îmi amintesc că am fost cu 20 de copii din Crizbav la meciul de fotbal România – Norvegia, în noiembrie 2019, când au fost 30.000 de copii pe Arena Națională. Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din București ne-a ajutat mult atunci. Au plătit ei transportul, ne-au așteptat la ei la școală cu pizza. Unul dintre copiii din Crizbav și acum mă întreabă: „Doamna, dar eu nu înțeleg. Băiatul care mi-a cumpărat mie pizza, nu putea s-o mănânce el, de ce mi-a dat mie? Nici nu mă cunoștea.” Pentru ei nu există astfel de gesturi. E o luptă continuă pentru supraviețuire. Ei se ajută între ei în sat, dar nu înțeleg asta cu “ajut pe cineva pe care nici nu-l cunosc”. De ce îți pasă ție de un om pe care nu-l cunoști? Pentru profesori nu există școală care să te învețe cum să faci legatura dintre realitățile acestea atât de diferite. Trebuie să tot încerci și să vezi ce iese.

Am fost la un moment dat cu o gașcă de copii din Crizbav la Pitești Science Festival – un festival științific. Ne-au plătit organizatorii transportul. Atunci am făcut noi ateliere și am primit niște tricouri galbene, pe spatele cărora era scris „voluntar”. S-au pozat și au postat pe internet, iar atunci au început părinții să distribuie: „Voluntarul lui mama”. Mă distram că am găsit metoda să introducem cuvinte noi în comunitate.

Dacă văd lucruri diferite de realitatea din satul lor, apoi încep și ei să-și dorească. Nu îți poți dori ceva ce nu știi că există. Cum îmi spuneau părinții despre copiii lor de-a VIII-a, pe care-i încurajam să meargă mai departe la școală: ziceau ca nu-i lasă la școală în oraș ca ei nu știu ce școală e aia. Unii nu înțelegeau că există școală după 8 clase. Am avut copii cu părinți care nu făcuseră decât 1-2 clase sau care nu fuseseră deloc la școală. E greu să le explici oamenilor că școala e utilă dacă faci suficientă încât să ai o calificare, o meserie. Abia atunci reușești să trăiești de pe urma ei. Pentru mulți, era o fericire că are copilul opt clase, adică o să poată lucra cu contract de muncă (fără opt clase nici ca muncitor necalificat nu te mai poți angaja undeva).

Ce simți că ai învățat de la ei?

Că nu câștigi nimic dacă încerci să te lupți sau să te cerți cu ei, pentru că sunt antrenați la capitolul ăsta. Dacă îi rogi frumos să se oprească atunci când nu fac tocmai ceea ce ar trebui să facă și le spui că discutăm la pauză, se blochează. Nu știu să răspundă la asta. În pauză te ții de cuvânt, îți iei 3-5 minute să stai de vorbă ei. Ce a funcționat la mine a fost să găsesc o situație în care mi-a plăcut de ei, când au făcut ceva bun și să le spun că „de fapt eu cred că ești așa și tare m-aș bucura să te văd făcând mai multe din astea frumoase decât din ce ai făcut azi. Dacă ai putut o dată, sigur poți să le faci și pe alea bune încă o dată”. Se potolesc și brusc nu mai trebuie să ai discuții, nici să zici nimic. Ajung să înțeleagă din priviri. Doar că trebuie să fii autentic atunci când vorbești cu ei.

Niciodată lucrurile nu sunt ce par a fi, nu există copil care nu poate, sau nu vrea. Copilul are o problemă. Problema respectivă nu poate fi rezolvată întotdeauna de școală, pentru că în comunitățile acestea, oricât ar vrea profesorii să facă, nu vor rezolva problema mare care este sărăcia, sau poate o vor rezolva profesorii prin educație, dar se va rezolva în multe generații. Copiii care acum au opt clase sau au reușit să meargă la profesională, mă aștept ca ei, în calitate de părinți, să-și susțină copiii să facă școală măcar cât au făcut ei. Dar ei reprezintă prea puțin din toată comunitatea, iar mulți vor pleca dacă vor avea joburi bine plătite în oraș, în Brașov. în comunitate vor rămâne tot cei cu cele mai multe probleme, deci nu s-a rezolvat problema comunității în sine.

Nu poți să faci nimic singur și colaborarea între profesori e, de fapt, cheia. Atunci reușești să ții niște copii în școală. La catedră reușești să îi înveți câte ceva pe cei care vin la școală și faci eforturi să-i menții în școală. Dar ca să-i aduci în școală pe cei care au abandonat, tot efortul cade pe umerii profesorilor – dacă vor, dacă știu cum, în timpul lor liber, cu multe piedici, multe eșecuri. Ca profesor într-o comunitate ca aceasta trebuie să fii tu super stabil, sigur de tine și dispus să o dai în bară ca să poți să faci ceva. E normal și să ai mai multe eșecuri decât rezultate.

Am înțeles în cei doi ani în care am predat în Crizbav că acolo și raportul fete – băieți e aproape ca în Evul Mediu. Într-o duminică am renovat clasa, tot împreună cu ei. Am adus niște scaune frumoase, am adus o catedră nouă. Fiecare recunoștea pe pereți unde a aruncat cu mărul, știau când și cum a apărut fiecare pată. Am zis că trebuie să păstrăm toate „exprimările artistice” și i-am îndemnat să dea autografe pe opera de artă. N-au vrut. Au zis că trebuie să zugrăvim. Cu banii din donații ne-am strâns într-o duminică și am vopsit tot, de la tavan la calorifere și pereți. Când am terminat, trebuiau spălate geamurile și făcut curat. Băieții s-au așezat în curte, „că e treabă de fete”. Era și soțul meu. Când l-au văzut că pune mâna pe cârpă să spele un geam, au fost șocați. S-a făcut liniște și s-au ridicat și ei ca pe arcuri, „bă, haide”. Unul m-a și întrebat de ce, „că e treabă de femeie”. Cum adică? În secolul ăsta, nu. Dacă eu pot să fiu profesoară și să predau fizică, și tu poți să speli un geam.

Acum, la catedră, ți s-a confirmat că se pot schimba mai multe decât din calitatea de părinte?

Clar. M-am hotărât să rămân în învățământ, pentru că mi-a plăcut foarte tare și un pic de viziune antreprenorială în învățământ prinde bine, pentru că până la urmă eu sunt aceeași persoană care a avut afacerea ei timp de 20 de ani. Și da, combinația de profesor cu om care știe să scrie proiectul și să aducă resurse este foarte bună. Am făcut laboratorul de științe de la Sânpetru cu aproape 20.000 euro doar din sponsorizări, proiecte și donații private. Înainte de pandemie nu exista acest laborator, dar acum există și se fac acolo ore de la limba latină până la fizică, chimie, biologie. Avem table interactive, roboțel de grădină și toate jucăriile pentru științe. De multe ori și cei din clasele I-IV vin cu învățătoarele și facem ore împreună. Acum vrem să facem un atelier de design thinking cu toți profesorii din școală astfel încât din toamnă să planificăm integrat tot ce avem de făcut, să aibă legătură orele, inclusiv cu ce fac copiii la clasele I-IV. Sunt lucruri pe care le poți face așa și profesorii de aici își doresc să facă lucrurile mai bine.

Care e povestea din spatele paginii Jurnal de fizică?

Am scris pe Jurnal de Fizică chiar din prima mea săptămână ca profesor. Eu am terminat și facultatea de științele comunicării și îmi place să scriu. Am pornit pagina înainte să înceapă anul școlar, cu gașca Teach din Brașov. Discutând între noi, un coleg învățător a spus „eu am niște copii, niște bănci, niște scaune și în rest nimic”. Am zis să cerem bani pentru rechizite. Eu mai aveam ceva materiale de fizică pentru gimnaziu, mă descurcam într-un fel. Am zis să cerem rechizite pentru copiii din Augustin pentru că acolo era nevoia cea mai mare. Am cerut pentru 30 de copii și ne-am trezit că au început să ne aducă oamenii portbagaje pline cu rechizite. S-au strâns suficiente pentru 500 de copii, în condițiile în care nu fusesem nicio oră în școală și nu era acolo nicio poveste despre ce minuni facem. Am văzut cât de interesați sunt oamenii să susțină când spui povestea corect, cu cap și coadă: dați-ne ceva ca să facem ceva. Acum, în fiecare an apar către noi tot felul de donații, fără să le mai cerem. Tot timpul îmi scriu sau mă sună oameni: „am asta, nu aveți nevoie”? Resursele există, dar trebuie să le ceri cu cap și coadă.

Simți că experiențele de la catedră te-au schimbat și ca părinte?

Eu tot timpul mi-am crescut copiii OK. Trăim în societatea asta, suntem prieteni cu toată lumea, ne ajutăm și asta este. Cred că s-a schimbat ceva în copiii mei: au înțeles și ei că pot contribui cu lucruri mici, că implicarea contează și că de fiecare dată când îți vine să te plângi că ți-e greu sigur există cineva care are probleme mai mari. Cred că pentru copii, faptul că au mers în școală acolo și s-au împrietenit cu copiii din Crizbav, a contat mult.

Cei doi ani de predare alături de Teach for Romania sunt doar începutul unei cariere de lider în educație. În 2021, comunitatea de alumni Teach for România a ajuns să fie formată din 175 de absolvenți ai programului. Peste jumătate dintre ei au ales să rămână la catedră în școli publice din România, alții au hotărât să aducă o contribuție în sistemul de învățământ din alte roluri. Teach for Romania lucrează cu oameni care au motivația și abilitatea de a fi lideri în educație, de la catedră, din poziția de director de școală, din instituțiile publice care gestionează sistemul de învățământ, din poziția de inovator social sau de comunicator și formator de opinii. Ne propunem să creștem o comunitate de lideri care au experiența practică de a preda în cele mai provocatoare comunități din România și care vor avea luciditatea și doza de realism necesare pentru a contribui la transformarea educației în favoarea elevului. Dăm forță și încredere celor cu experiență în sistem și aducem oameni noi, valoroși, în educație. Peste 60% din alumnii Teach for Romania considerau în 2020 că nu ar fi activat în educație dacă nu ar fi intrat în programul Teach for Romania.