Ești omul de care aveai nevoie când erai tânăr? George Enescu – mentor și învățăcel
Încredere, iubire, cinism, furie, acceptare, înțelegere, indiferență, dezaprobare, îndrumare, inspirație, critică, zâmbet, echilibru, entuziasm, speranță, teamă. Alege, din toate acestea, ce aveai nevoie când erai tânăr. Tu ce oferi, astăzi?
Ca oameni, vrem să trăim într-o lume mai bună. Ca profesioniști, vrem performanță și talente. Când e vorba de talente, le căutăm, le recrutăm, le achiziționăm, vrem să le păstrăm. Dar știm și să le vedem, să le creștem, să le formăm?
Suntem cu toții formatorii realității în care trăim și împreună construim viitorul. Este o îndatorire socio-economică și o răspundere umană pe care ar trebui să ne-o asumăm conștient și cu bucurie.
CUM SĂ FII OMUL DE CARE AVEAI NEVOIE CÂND ERAI TÂNĂR
Privește către tineri. Ei știu să te caute sau nu, vor avea curajul să îți ceară îndrumare sau nu. Dar tu nu ai voie să nu-i vezi.
Nu confunda experiența cu frica. Învață-i să aibă curaj, nu-i molipsi de temerile tale.
Nu-i reduce la ceea ce nu sunt. Vezi ce abilități au. Nu le ignora talentul dacă se întâmplă să nu-ți fie ție de folos sau dacă nu se află printre valorile tale.
Nu-i reduce la ceea ce-ți place. Privește-i holistic. Ajută-i să se vadă în întregime, să se cunoască și ca oameni, nu numai ca profesioniști.
Respectă-le identitatea. Tânărul nu trebuie să fie ca tine, ci trebuie să fie ca sine. Trezește-l la sine însuși. Inspiră-i curajul, naturalețea, acceptarea și asumarea propriului talent. Nu-l neglija dacă încă nu-și cunoaște talentul, dacă încă nu știe să și-l asume sau dacă are un alt talent decât cel preferat de tine.
Fiți parteneri, nu-i forma ca instrumente și, desigur, nu-i forma ca arme.
Învață-i să-și conștientizeze, să-și acceseze și să-și dezvolte resursele, pentru că nu ai cum să știi ce vor avea ei de făcut peste câțiva ani. Lumea se schimbă, profesiile evoluează, multe apar, altele dispar. Simțul identității, autenticitatea, încrederea, curajul, curiozitatea îi vor ajuta să se dezvolte și să se adapteze. Educă-le pe toate acestea în ei.
Învață-i să nu se teamă de întrebări și contradicții, să nu gândească în alb și negru, ca să nu se rătăcească printre speranțe și îndoieli și ca să înțeleagă complexitatea vieții și a profesiei.
Arată-le calea. Dar nu le-o arăta nici atât de îngustă încât să-i limiteze, nici atât de largă încât să-i risipească.
Adu-i în lumina lor. Nu în a ta.
Fii prezent și atent. Fii bun.
Fii mentor.
GEORGE ENESCU – ÎNVĂȚĂCEL ȘI MENTOR
Din viața lui George Enescu sunt multe de învățat despre mentorat. Ca învățăcel, Enescu – Jurjac, cum îl alintau părinții săi – a fost călăuzit de câțiva mentori de seamă, care au știut să vadă și să educe talentul său unic. Ca mentor, Enescu a rămas o lumină călăuzitoare pentru elevii săi de-a lungul întregii lor vieți.
GEORGE ENESCU, ÎNVĂȚĂCEL
În cartea „Povestiri despre George Enescu”, apărută la Editura Tineretului, în 1963, Ionel Hristea, prezintă câteva întâmplări din viața lui Enescu, care „s-au petrecut aievea” și sunt repovestite pe bază de documente, pe baza cărții de „Amintiri” scrise de Enescu, pe baza mărturiilor altora și pe baza impresiilor pe care și le formase autorul însuși, pe vremea când stătea „pitit într-un scaun al sălii de concert, covârșit de măreția liniștită a artei lui Enescu”. [1]
Între 7 și 13 ani, George Enescu a studiat la Viena. Unul dintre mentorii săi a fost Joseph Hellmesberger Jr., violonist și compozitor austriac, dirijor al Filarmonicii din Viena. A fost membru al cvartetului Hellmesberger și profesor la Conservatorul din Viena.
Simțul său ascuțit de îndrumător dedicat i-a semnalat rapid lui Hellmesberger că are în în Enescu un talent valoros, de care arta și vremurile aveau mare nevoie. Este de remarcat dedicația lui și față de învățăcel, și față de artă, și față de societate și viitor. Este impresionantă răspunderea pe care o simte implicit față de „marile talente” și flerul cu care simte nevoia de „forțe tinere și proaspete”.
Joseph Hellmesberger „îl poftise pe Enescu să stea la el acasă, în Niebelungengasse. Nu o făcuse doar din ospitalitate. Muzicianul încercat înțelesese din prima clipă că băiatul are multe de spus în muzică. Viena nu mai avea dreptul să se înșele cu marile talente. Se înșelase îndeajuns nesocotindu-l pe Mozart, (…) nesocotindu-l pe Schubert (…). Vienei îi trebuiau forțe tinere și proaspete. Lupta pentru arta adevărată nu încetase, ci abia începea, și în rândurile luptătorilor era nevoie de copilul acesta cu ochii mari și mirați, care, în serile când dirija marele Hans Richter, se ascundea după pupitrele suflătorilor pentru a urmări, cu răsuflarea tăiată, povestea lui Lohengrin”. [1]
Atent la speranțele și îndoielile copilului Enescu, Hellmesberger l-a ghidat cu dragoste, arătându-i încredere la fiecare pas. L-a călăuzit printre valorile trecutului în așa fel încât să le înțeleagă și să le respecte, dar fără să îi fie teamă de ele și să se simtă neînsemnat, prin comparație. I-a arătat diversele componente și fațete ale artei și meșteșugului, pentru ca tânărul să înțeleagă valoarea și rolul fiecăreia.
„Pierdut în marea celor o sută de instrumente stăpânite de voința dirijorului, băiatul descoperea întristat că o singură vioară nu va putea fi niciodată în stare de o asemenea vrajă. Și totuși, a doua zi dimineața, Hellmesberger (…) se apleca grijuliu asupra firavului instrument pe care Jurjac îl ținea sub bărbie. Elevul asculta discplinat, dar ros de-o bănuială: oare el, George Enescu, nu va rămâne decât un simplu soldat al acestei armate sonore? Va putea vreodată să se ridice mai sus decât vioara lui prea mică și săracă?”
Hellmesberger l-a dus la cafeneaua Bogner unde, într-o seară de martie 1827, „un compozitor modest și delicat le cântase prietenilor săi, la un pian hodorogit, ultimele sale cântece”. Compozitorul se numea Franz Schubert și ciclul său de lieduri purta titlul „Călătorie de iarnă”. Sfios, Enescu a pătruns în cafenea. „Pianul era tot acolo. Iar sunetele care răsunaseră cu multe decenii în urmă se aflau și ele tipărite pe partitură. Simți nevoia să o răsfoiască. Cât de simple erau aceste melodii!…Nu cântau tromboane, și nici păduri de arcușe, era doar un bariton și un pian. Și totuși…
Așadar se poate și altfel…Există în muzică și munți de granit, și pârâiașe line – și stejari, și trandafiri!…Descoperirea asta îl ului la fel de mult ca și primul contact cu muzica Titanului [Beethoven].” [1]
Datorită mentorului său, Enescu a învățat să iubească arta, nu succesul. A înțeles tribulațiile artei. A învățat să-și privească înaintașii cu o smerenie nouă.
„Jurjac cunoștea foarte bine valoarea muzicii pe care o interpretează, dar asta nu-l făcea să o disprețuiască, ci, dimpotrivă, să dorească să-i descopere trăsături noi, încercând să ghicească gândurile ascunse ale compozitorului.” [1]
„Îl treziră uralele. „Ce zgomotoase sunt!” (…) Nu știa ce să facă cu ele. (…) Îi fu ciudă pe el însuși că nu se pate simți atât de fericit cum crezuse. De ce? (…) În zilele următoare înțelesese mai bine ce se petrecuse cu el. La Viena descoperise, odată cu muzica, și prețul ei. Nimeni nu ajunsese la artă pe căi ușoare. Monumentele de piatră erau triste. I-ar fi fost rușine să stea în fața statuii lui Beethoven și să-i spună: „M-au mângâiat, m-au aplaudat, m-au sărutat, pentru că am cântat la vioară două fantezii de Singelée”. [1]
Un mentor valoros simte nu numai talentul, ci și evoluția acestuia. Îi simte etapele, îi caută calea, o luminează.
La nouă ani Enescu a intrat în orchestra conservatorului. „Se simțea ca o simplă rotiță a unui mecanism complicat, și asta îi dădea o bucurie nouă. La sfârșit, aplauzele nu i se adresau numai lui, ci întregului grup de muzicanți care cântaseră ascunși după pupitre. Simțea că acum putea să stea liniștit în fața lui Beethoven: în mijlocul orchestrei el nu slujea gloriei lui personale, ci lucirii artei.
Hellmesberger rămase tăcut, îl îmbrățișă ușor, pe după umeri, și îi spuse: „Știam că ai să ajungi aici, dar nu chiar așa de repede. Dacă este așa, am să-ți deschid onouă poartă. Puțini sunt vredinici să treacă prin ea la vârsta ta, dar tu ai să fii”. [1]
Hellmesberger a știut numai să deschidă porți și să îndrume el însuși, ci și să-l pună pe Enescu în situațiile cu rol ghidator, din care avea să dobândească înțelepciune practică, pentru artă și pentru viață.
„Poarta se numea: „muzica de cameră”. (…) Patru oameni serioși, care nu se priveau între ei, se înțelegeau minunat, întrebându-se și răspunzându-și prin glasul instrumentelor lor. Te învăluia o pace reculeasă, dar muzica nu era întotdeauna pașnică: și aici se confruntau gânduri și idei, întâlneai și aici clocotul încleștărilor, numai că – așa cu Enescu avea să descopere din ce în ce mai des – frământările omenești pot fi redate și cu voce scăzută.” [1]
„Se întâmplă adesea ca cei mai buni violoniști să se ferească de muzica de cameră”. Enescu întrebă de ce. „Pentru că este mai lesne și mai plăcut să apari pe scenă ca solist, primind aplauzele numai pentru tine. În muzica de cameră trebuie să fii în primul rând modest”. [1]
Un bun mentor potențează talentul, dar îl și calibrează.
„Câteodată i se părea că arta lor atinge perfecțiunea; dar i se întâmpla să surprindă și pasaje care s-ar fi putut interpreta mai tehnic, mai repede…
„Ludwig nu vroia ca cvartetele sale să fie cântate ca de o mașină”, explica Hellmesberger. Trebuie să se simtă că cei care cântă sunt oameni.” Ideea asta îl tulbură pe Jurjac. Petrecuse luni întregi pentru a înlătura orice imperfecțiune tehnică. Dar dacă te preocupă prea mult asemenea lucruri nu cumva ajungi să uiți de frumusețea și de emoția muzicii?…”
Un mentor înțelept ghidează holistic.
„Îl reîntâlni apoi pe Schubert. Nu cel din muzica vocală, ci un altul, autorul de cvartete, al cărui matur meșteșug nu-i micșorase farmecul direct al inspirației. „Așadar Schubert știa și asta, gândea Jurjac, dar continua să iubească, în același timp, și liedul cel mai simplu. Câte fețe are muzica?”
Deosebirile nu-l mai nelinișteau. Nu-și mai punea întrebarea: „Trebuie așa sau așa?”, ci își spunea: „Trebuie și așa”. În inima lui începeau să-și facă sălaș deopotrivă strigătele și șoaptele, izbucnirile fanfarelor și murmurul viorilor, printre care se amesteca și vioara lui.” [1]
Hellmesberger a știut să-i explice tânărului etapele firești de evoluție a talentului și rostul fiecăreia. A știut să-i arate rolul inspirației și cum să se lase inspirat fără a-și pierde simțul propriei identități.
„Nici nu se poate altfel. La vârsta ta ești un burete: absorbi tot ce-i în jur…Aici e Beethoven…Aici e Brahms. O să mai fie și alții. Dar până la urrmă va semăna și cu George Enescu.” [1]
Mentorul știe să-l învețe pe tânăr cum să iubească domeniul de activitate, dar și cum să-l slujească eficient, într-un fel care să-i onoreze, nu să-i risipească talentul.
„Vă rog să nu mă înțelegeți greșit….Mi-ați dat toate motivele să iubesc vioara. Dar n-am putut să mă opresc la ea: iubesc muzica, toată muzica.”
„Cu toții o iubim. Dar una e s-o iubești, și alta e s-o slujești. În artă nu poți face totul singur. Trebuie să te mulțumești cu o părticică. (…) Îmi dau seama că vrei să faci cât mai mult. Dar trebuie să eviți un singur lucru: să te risipești inutil.” [1]
Mentorul este atent la sensibilitatea învățăcelului său și îi respectă rolul atât în dezvoltarea sa ca profesionist, cât și ca om. Va ști să-l învețe cum s-o protejeze, nu s-o nesocotească, în fața obstacolelor.
„Hellmesberger îl privea gânditor, cu îngrijorare. Enescu nu părea deloc omul marilor lupte. Îl știa sfios, închis pe dinăuntru, delicat, fragil…. câte valori s-au sfărâmat în lupta inegală cu veacurile.” [1]
Mentorul bun este atent la direcție și știe când, cum și de ce s-o schimbe. Și îi va transmite și tânărului perspicacitatea de a o găsi și curajul de a o actualiza.
„Viitorul își schimbă deseori sediul. Dacă ai fi vrut să rămâi doar violonist, ți-aș fi spus, poate: Viena ți-e de ajuns. (…) Dar dacă vrei să cunoști toate căile muzicii, ca să-ți cauți calea ta, cred că ai nevoie de Paris. (…) Acolo sunt frământări, căutări… Revoluțiile au lăsat urme mai adânci. La Viena e deocamdată prea multă liniște… Totul e prea statornicit.” [1]
GEORRGE ENESCU, MENTOR
Yehudi Menuhin este unul dintre cei mai mari violoniști ai secolului al XX-lea. De la vârsta de 12 ani a studiat cu George Enescu, la Paris. Au fost prieteni nedespărțiți, au concertat mult împreună, de-a lungul vieții. S-au inspirat reciproc și au vorbit mereu unul despre celălalt cu smerenie, căldură și venerație.
Fascinația lui Menuhin pentru Enescu este evidentă în fiecare cuvânt pe care îl rostește despre acesta, la orice vârstă ar vorbi despre el. Menuhin nu a fost numai îndrumat, ci și inspirat de Enescu – nu numai de talentul, ci și de personalitatea acestuia, de felul în care se dedica artei sale, de felul în care își trăia pasiunea, de cum își trăia viața. Enescu i-a fost lumină călăuzitoare atât ca muzician, cât și ca om.
„Enescu m-a subjugat înainte de a răsuna prima notă. Chipul său, atitudinea sa, părul negru, întreaga făptură, afirmau parcă, sus și tare, că aveai în față un om liber, puternic, neîncătușat de nimic, înzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu înflăcărare. Iar muzica lui, când a început să cânte, avea o incandescență care depășea tot ceea e întâlnisem până atunci.” [2]
„Pentru mine, Enescu va rămâne întotdeauna ca una dintre minunile naturale ale lumii. L-am cunoscut mai ales la Paris, care a fost casa lui mulți ani. Am petrecut mulți ani împreună la Paris, dar caracterul și figura lui Enescu mi-au rămas întipărite în minte ca ale unui copac secular sau ca ale unui munte de la Sinaia. Acolo a crescut el. Crengile, florile lui, toată evoluția sa, se trag din toată lumea, mai ales din Franța. Dar trunchiul puternic, rădăcinile, puterea pe care o avea, noblețea naturală a sufletului său se trăgeau din munții aceia, din țara lui, o țară atât de frumoasă”. [5]
Din felul în care Yehudi Menuhin vorbește despre Enescu se vede ce anume din caracterul unui mentor are rol formator pentru învățăcel și cum îi modelăm și îi inspirăm pe cei tineri, uneori fără să ne dăm seama. Un motiv în plus să băgăm de seamă, să trăim conștient.
„Enescu a fost mereu o minte înaintată pentru timpul său, dar cu rădăcini în trecut. Avea o arie de cuprindere imensă, cât întreg orizontul de speranțe și de existență umană. Avea o minunată înțelegere a oamenilor. Enescu știa totul, în muzică. El a fost și va fi întotdeauna lumina care m-a călăuzit în viață, ca om și muzician. Prin el am dobândit devotamentul pentru oamenii din România și pentru această țară incredibilă și atât de plină de culoare. Fiecare vale, fiecare colțișor are tradiții proprii. Enescu este, pentru mine, unul dintre cei mai mari oameni pe care i-am întâlnit vreodată și un mare român. Enescu și alți câțiva ies în evidență ca niște ființe nobile, care merită respectul nostru și pe care am trebui să ne străduim să le luăm drept exemplu”. [6]
Când Enescu vorbește despre elevul său, se simte imediat tresărirea mentorului la simțirea talentului. Se vede asumarea responsabilității de a îndruma și răspunderea lipsită de vanitate cu care o face. În mod natural, spontan, necondiționat, firesc, imediat.
„Timp de şapte ani, a petrecut, în fiecare an, câte o lună la mine. Îi predam ore de vioară în camera mea de hotel de la Bucureşti. Mai târziu, l-am trimis eu însumi la Busch, Kreisler şi Flesch, pentru ca nu cumva forţa personalităţii mele să îşi pună amprenta prea puternică pe cea a viitorului artist. Dar mereu, a revenit. Fusese un virtuoz deja la vârsta de 12 ani; la 15 era deja un artist matur. Mai încolo, nu prea mai aveam ce vorbi decât despre profunzimile stilului. Cred că… pot fi mândru de el.” [3]
Dinamica Enescu-Menuhin a rămas punct de referință, peste ani. Dirijorul Lawrence Foster, directorul artistic al Festivalului Enescu în 1998, le-a transmis atunci muzicienilor participanți: “Aceasta este trăsătura esențială care i-a unit pe Enescu și pe Menuhin. Fără curiozitate, nu poate exista progres personal. Iar aceasta înseamnă să cunoști istoria, poezia și literatura relevante. Nu există Beethoven fără Schiller, Schubert fără Goethe, Schuman fără Heine, Ceaikovski fără Pușkin și tot așa. Învățați! Lărgiți-vă orizonturile!”. [7]
Enescu și-a dorit întotdeauna să fie îndrumător. Din activitatea și din scrierile sale reiese cât de bine înțelegea tainele meșteșugului și ale artei și cu câtă măiestrie știa să i le arate tânărului aflat la început de drum.
„Doresc să servesc de îndrumător, ducând muzica în cartierele mărginașe, în provincie, la țară, prin serbări, sezători, societăți corale și instrumentale.” [2]
„Fii dumneata însuți. Nu trăi cu teama că vecinul îți este sau nu superior. Dacă ai ceva de spus, spune așa cum poți – și va fi bine! Dacă n-ai nimic de spus, atunci taci – nici asta nu va fi rău. Să nu te frământe noțiunea progresului artistic. În materie de artă progresezi numai înaintând foarte încet. Nu căuta un limbaj nou, ci întrebuințează-l pe al dumitale, adică acela care-ți dă posibilitatea de a exprima exact ce ai de spus. Originalitatea se obține numai atunci când nu o cauți. Scrie muzică, nu scrie despre muzică. Nu fii în același timp și creator și teoretician. În afară de Wagner, nimeni nu a reușit încă să stăpânească bine amândouă meșteșugurile. Nu publica niciodată o sonată și un volum cu explicații la ea; vei da în mod fatal impresia că acesta din urmă caută să apere lucrarea și, de cele mai multe ori, ambele vor fi neizbutite. Într-un cuvânt, fă-ți meșteșugul în tăcere.” [4]
Așadar, pune-ți experiența vârstei în slujba vieții, a comunității, a realității în care crezi și pe care vrei s-o construiești. Privește-te: la 8, la 14, la 18, la 22 de ani. Ce simți, văzându-l pe tânărul de atunci? Ce vrei să îi spui?
Fii omul de care cei tineri au nevoie.
Surse:
[1] „Povestiri despre George Enescu”, Ionel Hristea, Editura Tineretului, 1963
[2] „Călătorie neterminată”, Yehudi Menuhin, Editura Muzicală, 1980
[3] „George Enescu. Interviuri din presa românească”, Ediție prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura Muzicală, 1988
[4] „Amintirile lui George Enescu”, Bernard Gavoty, Editura Muzicală, 1982
[5] Yehudi Menuhin despre George Enescu (1967) – canalul YouTube al TVR, videoclip publicat pe 24 august 2015.
[6] Yehudi Menuhin – Enescu in My Heart – canalul YouTube al TVR, videoclip publicat pe 4 mai 2015.
[7] www1.agerpres.ro