Ioan Slavici ne vorbește despre Mihai Eminescu. Cu dragoste
Cu multă emoție l-am descoperit pe Eminescu citind cartea Amintiri a lui Ioan Slavici. Vorbește Slavici despre Eminescu cu atâta smerenie, cu atâta căldură, cu grijă, cu dragoste. Pe toate i le vede – că sunt bune, că sunt grele. Pe toate le înțelege și le acceptă.
Au fost buni prieteni. Și-au purtat de grijă, au învățat împreună, s-au sprijinit, au scris împreună și și-au citit unul altuia scrierile.
Povestea lui Slavici despre Eminescu e ca o îmbrățișare caldă, peste timp. Ne reamintește ce înseamnă să fii prieten și să ai prieten, ce ecou de iubire și de intimitate trezește prietenia în inimile oamenilor.
În cartea sa, Slavici povestește despre Eminescu și ne invită la iubire și acceptare, pe noi toți:
Jan Tomas – via Wikimedia Commons
EMINESCU – OMUL
Eram în multe privințe foarte diferiți unul de altul și am fost, cu toate acestea, buni, în mai multe rânduri chiar nedespărțiți prieteni;
Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urmă căruia am avut multe zile de mulțumire senină, și povățuitor în cele literare.
Eminescu (…) nu-și urmase în mod regulat studiile secundare, dar citise mult, și nu numai își făcuse reputațiunea literară, ci știa totodată multă carte și judeca cu capul lui. Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română (…)
El crescuse la Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la București, și, în multele lui cutreierări mereu în mijlocul poporului român, citise cronicarii și multe cărți bisericești, cunoștea literatura română în toate fazele ei, și în acum destul de lunga mea viață n-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc.
Cezar Suceveanu – via Wikimedia Commons
ACASĂ LA EL
Eminescu era om al singurătății: îi plăcea deci să steie acasă și ținea să aibă locuința curată, luminată și bine aerisită.
N-avea deci Eminescu nevoie să-și petreacă timpul prin cafenele, ceea ce nu i-a plăcut niciodată.
Orișicât de mult i-ar fi plăcut însă discuțiunile pe care le avea mai cu unul, mai cu altul, el tot acasă își petrecea mai bucuros timpul, fie scriind, fie stând pe gânduri, fie mai ales dormind, ceea ce în gândul lui era partea cea mai plăcută a vieții.
Cât pentru lectură, el nu cetea în înțelesul obicinuit al cuvântului, pentru ca să-i treacă timpul, ci studia spre a se dumiri. Nu e ramură de știință pentru care el n-avea, cum se zice, o particulară slăbiciune, și când se-nfigea odată în vreo chestiune, cetea un întreg șir de cărți privitoare la ea.
Wikimedia Commons
EMINESCU ÎN LUME
În timpul anilor petrecuți la București, nu aveam deci să-l căutăm prin saloane, prin cluburi, pe la serate, nici chiar prin cafenele. Dacă se-ntâmpla câteodată să se rătăcească unde era lume multă, el era tot mai mult singur, un fel de om rătăcit printre ceilalți.
Centrul vieții lui sociale erau întrunirile literare ale Junimii, de la care nu lipsea niciodată. S-a zis adeseori că Junimea era o societate de admirațiune mutuală. Eminescu fără îndoială nu era admirator al tuturor celor socotiți ca făcând parte din Junimea, dar îi cunoștea din temei pe toți, era dumerit atât asupra păcatelor, cât și asupra bunelor însușiri ale fiecăruia dintre dânșii și avea o slăbiciune oarecum copilărească pentru orișicare, potrivit cu felul sau de a fi.
Franz Duschek – via Wikimedia Commons
EMINESCU ȘI LIMBA ROMÂNEASCĂ
El avea multă slăbiciune pentru muzica limbii românești și zicea că neologismele pocesc muzica aceasta, fiindcă ele nu pot să fie rostite ca vorbele românești cele adevărate. (…)
Această constantă preocupare a lui în ceea ce privește limba era una din cauzele firii lui comunicative. El își petrecea viața în lucrare necurmată: ori citea, ori scria, ori stătea de vorba cu orișicine – totdeauna cu gândul de a prinde câte ceva și de a se folosi. „Nu e – zicea el adeseori – nimeni nici atât de mărginit, nici atât de stricat, ca să nu poți învăța prin el ceva” și astfel avea un fel de slăbiciune pentru oamenii care nu erau de seama lui, și nesuferiți i se păreau numai cei seci și prefăcuți, care își dădeau silința să pară ceea ce nu sunt. Cu deosebire stăruitor era Eminescu în ceea ce privește corectitudinea gramaticală și, după puțina mea știință, nu e la noi nimeni atât de dumerit, cum era dânsul, asupra etimologiei române.
(…)
Exigențele lui în ceea ce privește forma erau atât de mari, încât nu se mulțumea ca limba, ritmul și rimele să-i fie de o corectitudine desăvârșită și să se potrivească cu simțământul reprodus, ci ținea ca muzica limbii să fie și ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voiește el și cel ce nu înțelege vorbele.
Teiul lui Eminescu
POPORANISMUL LUI EMINESCU
Multe dintre cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu sunt în genul poporal nu numai ca limbă, ca ritm, ca rimă și ca temperament, ci și după felul de gândi și de a simți ce se da în ele pe față. La dansul această potrivire cu felul poporal era voită dinadins.
Eminescu și-a dat cea mai mare parte din viața lui și cea mai bună parte din sufletul lui ca să cunoască până în cele mai mici amănunte viața poporului român și rostul neamului românesc în lumea aceasta, iar silințele lui n-au rămas zadarnice.
De aceea a pătruns scrisa lui în cercuri din ce în ce mai largi și stăpânește din ce în ce mai mult inimile și mințile; de aceea crește el și se înalță din zi în zi mai mult în gândul tuturora.
Citatele sunt extrase din cartea Amintiri, de Ioan Slavici, apărută la editura Pentru Literatură, în 1967.