8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de la fetița mea
„Mami, uneori, copiii știu mai bine decât oamenii mari ce e bine pentru ei!”
Când devenim părinți, aproape toți visăm să primim și un manual cu instrucțiuni pentru copil. Fiindcă realizăm că nu am anticipat multe lucruri, iar pentru altele nu ne-am pregătit. Dar dacă rămânem deschiși, vom învăța încet-încet. E ceea ce am aflat din propria experiență și încerc constant să îmi reamintesc, ca să îmi ofer șansa să devin un părinte și un om mai bun. De opt ani încoace, zi de zi.
Suntem o familie obișnuită – doi părinți, o fetiță și un pisoi. Trăim într-un oraș mare, cu oameni mulți și diverși, în care învățăm mereu câte ceva despre fiecare dintre noi – cum să fim mai buni, mai toleranți, cum nu avem răbdare, dar și cum să lucrăm la asta.
Fetița noastră este ghemul de energie și seninătate care ne transformă viața în bucurie continuă, care ne provoacă să fim mereu altfel, să primim lucrurile cu veselie și ne re-învață ce înseamnă să fim… creativi. În urmă cu numai câteva saptămâni, tati a fost întâmpinat cu întrebarea: „Ce înseamnă creativ?”. Deloc ușor de explicat, dar tati s-a descurcat bine: a început să îi dea exemple din ceea ce face ea și să îi arate în ce fel este ea creativă. Astfel că, de atunci, tot descoperim lucruri noi și aud exclamații: „Și asta înseamnă tot creativ!”
Puiul de om care mă ajută să privesc lumea prin lentile mai clare și mai colorate mă învață, rând pe rând, câte-o lecție, în același mod inventiv în care descoperă ea universul:
1. FETIȚA MEA ESTE OM CA ȘI MINE, AȘA CĂ O ASCULT ȘI O RESPECT
Când sunt martoră la încercările adulților de a le impune copiilor ce să simtă și ce să gândească, sufletul meu strigă: „Lăsați copiii să se exprime, să își arate personalitatea!”. Încerc să nu dau glas pornirii de leoaică (pe care o are orice mamă) și să nu mă arunc asupra celui care manifestă această atitudine, căci nu-i de ajutor. Fetița mea va întâlni mulți astfel de oameni de-a lungul vieții, în momentul în care eu nu îi voi mai fi în preajmă. De aceea, o învăț să se descurce singură, să aibă încredere în ea, să fie sigură pe ideile și opiniile ei, să știe că valoarea ei nu este dependentă de niciun factor extern.
Dintr-un film văzut acum ceva vreme, mi-a rămas în minte următoarea scenă: o bonă săracă și fără prea multă școală, din America anilor ’60, crește fetița unei familii înstărite, care este neglijată de propria mamă și o învață să repete în fiecare zi: „Ești deșteaptă, ești bună la suflet, ești importantă”. Cred că mulți oameni din generația mea, dacă ar fi crescut auzind aceste cuvinte în fiecare zi, ca o mantră, astăzi nu ar mai avea sentimente de nesiguranță, de neîncredere în sine și nu s-ar mai teme de eșec. De aceea, în fiecare seară, înainte de culcare, îi spun fetei mele cât este de minunată, de importantă și de iubită de părinții ei. Căci aceasta va fi pentru ea plasa de siguranță care îi va da încrederea să se avânte în viață, să trăiască și să își urmeze visurile.
2. „MAMI, UNEORI, COPIII ȘTIU MAI BINE DECÂT OAMENII MARI CE E BINE PENTRU EI!”
Când fetița mea mi-a spus acest lucru prima dată, m-a blocat pentru câteva secunde. Apoi mi-am dat seama că are dreptate. Chiar dacă sunt mai mici și nu reușesc să se exprime întotdeauna coerent și precis (nici adulții nu reușesc întotdeauna), asta nu înseamnă că nu știu ce vor sau ce li se potrivește. Evident, nu iau această afirmație în absolut, însă am învățat că trebuie să îmi ascult copilul, să știu să îl „citesc” dincolo de cuvinte și să îl înțeleg. Când îmi spune că nu vrea să facă un lucru, discutăm împreună și încerc să înțeleg. Iar când îmi spune, la 10 seara, că vrea să facă o magie cu un pahar și un bănuț, deși ora de culcare a trecut, îi mai dau 10 minute să termine ceva ce este important pentru ea. Așa cum și noi, adulții, când avem treabă și vrem să terminăm ceva, ne spunem: „Încă 10 minute”, chiar dacă e trecut de miezul nopții.
3. ÎMI ASCULT FETIȚA CÂND VORBEȘTE
Când îmi vorbește, încerc să mă opresc din ce fac, o privesc în ochi și o ascult cu atenție. Dacă nu o pot face în acel moment, o rog să mă aștepte până când mă eliberez. Am învățat acest lucru „the hard way” când m-a „răsplătit” cu un răspuns scurt, fiind cu ochii fixați în tabletă, în timp ce eu încercam să aflu o informație importantă. Extrapolând către adulți: cum ne simțim noi oare când stăm de vorbă cu cineva care nu-și ridică ochii din telefon, în timp ce încercăm să purtăm o conversație? Copiii noștri sunt și ei oameni, ne vor oferi exact ceea ce le oferim și noi și ne copiază fiecare gest. O conversație se poartă între doi oameni (nu contează vârsta), nu între un om și ecranul telefonului.
4 DACĂ OFER ÎNCREDERE, PRIMESC ÎNCREDERE
„Puiule, cum ți-a fost ziua astăzi?”
„Groaznică, mami. M-am certat cu B. care nu mă lasă să mă joc, se ține mereu după mine. A ta cum a fost?”
„Îmi pare rău, puiule. A mea a fost așa și așa. Am avut de rezolvat…”
Îi povestesc cinstit despre ce fac și cum mă simt sau m-am simțit în timpul zilei, căci am încredere în ea. Îi respect sentimentele, discutăm despre „ziua groaznică” și ne împărtășim deschis lucruri.
Dacă vreau să aflu ceva despre ea, o întreb. Nu caut prin lucrurile ei, nu îi scotocesc prin rucsac și nu citesc bilețelele închise. Dacă vreau să văd ceva, îi spun și îi cer acordul. Iar dacă nu vrea să vorbească într-un anumit moment, nu o forțez. Cădem de acord că îmi va spune când va fi pregătită să îmi spună. Și știu că se va întâmpla într-o zi, două, invariabil. La fel se poartă și tati, iar ea este gata să împărtășească cu amândoi lucrurile care o frământă. Și, poate, când va fi adolescentă, vom afla tot de la ea ce o preocupă, și nu de la prieteni.
5. RESPONSABILITATEA SE ARATĂ ȘI SE DOVEDEȘTE, NU SE PREDĂ CA LA ȘCOALĂ!
Ce știu este că responsabilitatea se inspiră, nu se cere. Doar spunând: „Fii și tu mai responsabil(ă)!” nu poți să obții ceva. Responsabilitatea este o noțiune destul de abstractă pentru un copil (cred că și pentru unii adulți), așa că trebuie să îi arăți ce aștepți de la el. Cu fapte. Nu am făcut-o în mod programatic, nu am avut și nu am neapărat un plan pentru fetița mea. Am încercat doar să îi arăt de ce este importantă și am încurajat-o să fie responsabilă pentru lucrurile ei, pentru pisoiul pe care și l-a dorit enorm, pentru alegerile ei. O las să aleagă singură, dar îi prezint contextul și urmările fiecărei opțiuni. Și o las să analizeze. O ajut atunci când nu poate singură, dar sunt și situații când poate, și alege. Eu îi creez un cadru cât pot de sigur, în care să exerseze pentru mai târziu în viață, când va avea de făcut alegeri și mai importante.
M-am topit în seara când m-a sunat la serviciu (aveam mai mult de lucru și întârziam acasă) să mă întrebe unde este detergentul de rufe pentru că vrea să își spele de mână un tricou. I-am explicat și apoi i-am spus că, dacă vrea, poate să îl roage pe tati să o ajute. Mi-a răspuns senină și sigură pe ea: „Mami, mă descurc!”.
6. ÎN ERA DIGITALĂ, DACĂ ÎMI ÎNVĂȚ FETIȚA CE ÎNSEAMNĂ VALOAREA, VA ȘTI SINGURĂ SĂ ÎȘI SELECTEZE CONȚINUTUL
Nu știam, când s-a născut, acum opt ani, cum va arăta lumea ei. Ca urmare, nu am fost pregătiți nici noi, ca părinți, să facem ceva programatic. Am încercat să nu îi oferim acces prea devreme la tabletă și la telefon, dar, găsindu-le prin casă, inevitabil le-a folosit. Puțin câte puțin au devenit parte din existența ei zilnică, dar am învățat-o că totul se face cu măsură. Are reguli, agreate cu ea, pentru lucruri pe care trebuie să le facă înainte de a folosi telefonul mobil o oră – de exemplu, să își facă patul, să facă ordine în cameră, să citească, să deseneze. Nu o monitorizăm strict (o întrebăm, nu o controlăm, și știu că se ține de cuvânt). O face singură și ne spune ce a făcut.
În ceea ce privește conținutul pe care și-l selectează în mediul online, o perioadă a știut că pot să îi urmăresc site-urile pe care le vizitează și cât stă pe ele (monitorizam durata mai mult). Și îmi spunea, din proprie inițiativă, la ce se uită, ce i-a plăcut și cât a stat online. Apoi mi-am schimbat telefonul și nu am mai activat această opțiune, dar nici nu am simțit că ar fie nevoie. Îmi arată, îmi împărtășește la ce se uită și îi spun părerea mea. Dacă e vreun video care nu îmi place sau mi se pare superficial și prostesc, îi spun. Fără să o critic sau să o cert pentru că s-a uitat. Doar îi spun că mie nu mi se pare că e bun/frumos/valoros. Și am observat că, dacă nu fac mare caz din asta, nu va continua să se uite. Va căuta altceva interesant pentru ea.
Și chiar găsește lucruri interesante – seria ei preferată este „5-minute crafts”. M-a învățat să curăț ușor tigaia arsă, fără să o frec două zile și două nopți; să îmi lărgesc pantofii proaspăt cumpărați, dar prea strâmți, cu uscătorul de păr; m-a învățat să-mi fac acasă tratament natural pentru ochii umflați. Există și o parte nu la fel de ușor de gestionat cu aceste videoclipuri: a căutat nenumărate rețete de „slime” (acea plastilină mucilaginoasă de care sunt fascinați toți copiii în zilele noastre) pe care le-a încercat (fără success, din păcate) în bucătărie. A consumat kilograme de făină, amidon, tuburi de pastă de dinți și spumă de ras – în general, substanțe care au proprietatea să albească suprafețele – fără a le curăța, însă.
7. E IMPORTANT SĂ ÎI RĂSPUND LA ÎNTREBĂRI DESPRE CE E BINE ȘI CE E RĂU
E greu, recunosc, să explici ce e bine și ce e rău. Cere timp și răbdare. Dar când chiar mă întreabă, încerc să îi răspund. Folosesc exemple din imediata ei apropiere, din viața noastră. Am realizat că nu venim pe lume știind diferențele acestea, de aceea îmi fac timp să o ajut să înțeleagă. Și dacă nu învățăm devreme, în viață, diferența esențială dintre bine și rău, riscăm să facem alegeri nu tocmai fericite mai târziu. Nu mă gândesc doar la situații foarte clare de tipul „nu e bine să furi”/ „e bine să îi ajuți pe cei din jur”, ci și la situații complexe, în care binele și răul par că se amestecă. Dacă îi explic acum diferențele și, atât cât se poate, nuanțele diverselor situații pe care le întâlnește, are mai multe șanse să recunoască mai târziu binele și răul și să aleagă corect.
8. E LA FEL DE IMPORTANT SĂ DISCUTĂM PROBLEMELE DE VIAȚĂ PE CARE ȘI LE PUNE
„Dacă mă căsătoresc cu X, o să mă cheme ca pe el?”
„O să am un băiat sau o fată?”
„Nu vreau bebeluș, că e greu!”
„Mami, nu vreau să mori!”
Toate aceste întrebări/ afirmații le aud de la fetița mea, alături de multe altele cu care vine acasă aproape zilnic. Chiar dacă unele pot părea hilare în gura unui copil, nu e nimic de râs aici. Sunt probleme serioase pentru ea și le tratez ca atare. Discutăm, o întreb ce părere are, ce își dorește, îi explic de ce uneori ceva poate părea mai greu sau mai ușor, o încurajez să nu fie așa drastică în afirmații, căci s-ar putea să își mai schimbe părerea, să rămână deschisă către ea însăși (cea de mai târziu) și către lumea din jur. Nu e ușor, după o zi lungă la serviciu, în care am făcut rapoarte sau am avut nenumărate întâlniri, dar încerc să îi răspund. Iar dacă sunt prea obosită și simt că am creierul transformat temporar în masă gelatinoasă, o rog să discutăm a doua zi. Iar a doua zi îi amintesc despre discuție și o întreb dacă vrea să o continuăm. Dacă nu vrea, o las, căci știu sigur că va reveni și mă va întreba cu siguranță, în viitorul apropiat.
Sunt mândră de ea, am un partener de discuție egal, un om care îmi arată în fiecare zi un alt unghi din care să văd lucrurile, o altă nuanță sau o perspectivă la care nu m-aș fi gândit. Și îi sunt recunoscătoare că a apărut în viața noastră.
