Bunică-mea știa să-și scrie singură numele. Bunicul, în schimb, doar punea degetul mare în loc de semnătură. Maică-mea a făcut 4 clase, dar a renunțat la următorii ani de școală de dragul bunicului. Mai târziu, după ce s-a căsătorit și a făcut doi copii, a mai făcut 4 clase la seral. Din toate, i-a rămas dragostea de lectură, iar acum, la peste 70 de ani câți are, încă o mai admir pentru că și-a păstrat obiceiul și citește o carte la câteva zile. Așa o știu dintotdeauna pe mama: cu mărgele la gât și cu cartea în mână.

Până pe la vreo 5-6 ani, am crezut că rostul femeii e să se mărite și să crească familia. Ăsta era modelul pe care îl vedeam acasă, ăsta era mersul în orașul în care trăiam și puțini îndrăzneau să încalce regula, mai ales dacă erau femei. Despre ele se vorbea cu un amestec de regret și neputință în care rareori mai ghiceai, dacă erai atent, o urmă vagă de admirație: „Ai auzit de fata lui cutare? Cică a plecat la școală la București (sau, după caz: Are 30 de ani și e tot nemăritată.) Săraca mamă-sa, și câtă zestre i-a adunat toată viața…”

Peste toate, însă, era neînțelesul. Cum să faci lucrurile altfel decât tot restul lumii?

Mersul la școală era obligatoriu, dar nimeni nu-și punea problema vreunei cariere. Vreo minte mai dezghețată putea s-ajungă învățătoare sau asistentă la spitalul orășenesc, dar cu greu putea cineva să se gândească mai departe de-atât. Când fratele meu mai mare a ales o școală care să-l țină departe de orașul natal, șocul a zguduit familia tradițională. Al doilea frate a mai stat o vreme pe lângă casă, dar a plecat și el. Iar când mi-a venit mie rândul, chiar dacă fusesem prima din clasă în toți cei 12 ani de școală, i-am surprins pe toți când i-am anunțat că vreau să dau la facultate. Ai mei m-au încurajat mereu să iau note mari, dar nu cred că vreunul s-a gândit vreodată cu adevărat atât de departe încât să mă vadă altceva decât știau ei: nevastă și mamă.

În felul meu, am fost adolescenta rebelă cu care părinții n-au putut să țină pasul. Am lăsat micul oraș de provincie ca să merg la Universitate, am fugit de-acasă când ai mei au încercat să mă mărite, mai târziu am făcut un copil fără să mă fi căsătorit vreodată și am ajuns să lucrez în televiziune. Azi fac lucruri pe care ai mei nici măcar nu se mai străduiesc să le înțeleagă.

Mama m-a căinat o vreme că n-am bărbat, apoi că n-am serviciu, dar în cele din urmă a făcut ceea ce îmi doresc să am puterea să fac și eu, atunci când va veni vremea, pentru copilul meu: m-a lăsat să-mi văd de drumul meu.

Ca să fiu sinceră, cred că, de fapt, ăsta e cel mai puternic dintre resorturile care mă împing să fac ce fac azi: faptul că știu sigur că va veni o vreme în care copilul meu va vedea lumea cu alți ochi decât mine. Și că eu nu voi fi întotdeauna capabilă să o înțeleg așa cum o înțelege el. Și atunci? Voi ști oare să fac pasul înapoi așa cum a știut mama? Voi avea oare curajul să renunț la orgoliu și să admit evidența, aceea că lumea lui funcționează după alte reguli și că cea care trebuie să se adapteze sunt eu, în loc să încerc cu încăpățânare să-l schimb pe el, să-l țin pe loc? Voi ști eu oare să văd semnele?

#Supereroul are deja 9 ani. Tic-tac…

În urmă cu vreo trei ani, s-a întâmplat (de fapt, n-a fost deloc o întâmplare, pentru că măcar atâta am învățat până la vârsta asta, că toate lucrurile se întâmplă cu un motiv), deci nu s-a întâmplat, ci am ajuns să fac un curs de jurnalism la un colegiu cu tradiție din București. Proiecte cu adolescenți mai avusesem, dar era prima oară când aveam ocazia să interacționez cu puști care visau la meseria mea. Sau, cel puțin, așa credeam eu.

Surpriza a venit după doar câteva întâlniri, când mi-am dat seama că joaca de-a revista liceului era pentru ei exact asta: o joacă, un hobby, o așa-numită activitate extracurriculară pe care să o treacă mai târziu în portofoliu atunci când, ieșiți din facultăți ca oul din găoace, ar fi încercat să-și găsească un job bun cu un CV în care vârsta nu le-ar fi permis să numere prea multe rânduri la capitolul experiență. Puțini dintre ei luau realmente în calcul varianta unei cariere în presă, dar și mai puțini reușeau să iasă din predictibilele direcții trasate cu grijă de familie: inginer, medic, avocat, cam astea erau opțiunile pe care le luau în calcul pentru viitor. În mod evident, era ceva mai mult decât variantele de nevastă și mamă pe care le știam eu la vârsta lor, dar cu siguranță mult prea puțin pentru o generație pentru care, în următorii 20 de ani, mai mult de trei sferturi dintre meseriile de astăzi nu vor mai exista.

Așa am început SmartSchooling, un proiect care de vreo trei ani mă duce prin tot felul de școli, licee și universități în care mă întâlnesc cu ei și le povestesc despre cum arată viața după școală. Despre cum șansele pe care le au să facă ceea ce le place sunt dincolo de note, evaluări și manuale. Le povestesc despre antreprenoriat și despre industrii creative, dar și despre cât e de important să accepți că lumea se schimbă și să reușești să te schimbi, să crești, să evoluezi împreună cu ea.

Atunci când am ocazia, îl iau cu mine pe #Supererou (ăsta e fiul meu, David, autointitulat Supereroul în prima zi de grădiniță, dar asta e cu totul altă poveste). Chiar dacă trebuie să reziste la drumuri lungi cu mașina sau la ore nesfârșite de discuții pe care nu le înțelege întotdeauna, îi place să se simtă implicat: mă ajută cu materialele, îmi ridică moralul sau, uneori, îmi folosește informal drept suport didactic. Îi place să intre în contact cu oamenii mari, pentru că asta sunt pentru el adolescenții mei. Uneori le imită comportamentele, alteori îi taxează simplu pentru încăpățânare și o face cu naturalețe, pentru că vorbește pe limba lor.

Mă întorceam la un moment dat cu el de la Sibiu, unde Universitatea „Lucian Blaga” organizează de câțiva ani buni un proiect de educație antreprenorială, în care am bucuria să mă invite să susțin un modul de comunicare și storytelling. Fusese o zi grea, fiindcă nu e deloc simplu să lucrezi cu spiritele libere, dar mă bucuram de cele 4-5 ore la volan, pentru că fac parte din categoria aia care se relaxează când conduce. Și așa, cu ochii la drum și mintea golită, mă întorc spre Supererou și-l întreb:

– Cum ți s-a părut cursul de azi?

– Mi-a plăcut. Ești foarte deșteaptă.

– Serios? Și cum ți-ai dat tu seama de asta?

– Simplu, pentru că eu aud cu urechile, dar ascult cu mintea.

E poate prima și cea mai importantă lecție pe care am învățat-o cu adevărat de la copilul meu. Am învățat că trebuie să știu să ascult. Nu să aud doar cu urechile, ca să caut contraargumente. Nu să îl las pe cel din fața mea să termine o propoziție doar ca să am ocazia să continui eu de unde m-am oprit înainte să înceapă el să vorbească. Nu doar ca să-l contrazic și să-i impun cu orice preț părerea mea sau punctul meu de vedere. Ci ca să încerc să înțeleg cu adevărat ce spune, ce-l preocupă, ce-l motivează și să-i fiu de folos atât cât pot.

În relația mea cu adolescenții, am fost prima care a recunoscut că are în fiecare zi de învățat. Și că în procesul ăsta nou în care am intrat de bunăvoie, ei sunt cei de la care învăț, iar fiecare interacțiune cu ei vine cu surprize și îmi demolează prejudecăți.

Am crezut că sunt superficiali. I-am crezut pe cuvânt pe adulții care se plângeau că odraslele lor nu mai citesc. Așa că m-am dus prin școli să le conving să pună mâna pe-o carte și să le povestesc despre aventura pe care am început-o acum un an. În fiecare lună, preț de un weekend, plec în câte un oraș al lumii pe urmele unui scriitor și încerc să privesc lumea prin ochii lui. Le-am povestit adolescenților despre Ocolul lumii în 100 de cărți și i-am încurajat să-i cunoască pe aventurierul Hemingway, pe voluntarul Orwell sau să trăiască zilele cumplite ale celui de-al Doilea Război Mondial din cămăruța ascunsă a Annei Frank, evreica de vârsta lor care a trebuit să se maturizeze forțat într-un spațiu de câțiva metri pătrați pe care-l împărțea cu părinții.

M-am trezit cu mesaje de la adulți de­busolați care-mi povesteau cum au fost luați la întrebări de copiii lor care au vrut să afle mai multe despre nazism, despre Războiul Spaniol sau chiar despre propria lor adolescență.

Mi-au cerut cărți, și-au notat titluri și nume de autori pe care altfel le trec cu vederea sau pe care îi resping doar pentru că sunt pe lista de lecturi obligatorii. Sau suplimentare. Sau de orice fel ar fi ea, dar tot o listă seacă, lipsită de emoții. Și cum ar putea să-și dorească ei să pună mâna pe o carte atunci când mama sau tata sunt primii care se scuză că nu au timp să citească? Cum să fie atrași de lectură când rigorile școlii îi obligă să gândească în clișee?

Am crezut că sunt neserioși. Și că viața lor are doar dimensiune materială și că tot ce-și doresc sunt cele mai performante gadgeturi, cele mai cool haine, cele mai scumpe accesorii. Poate că așa e, în cazul unora, dar am descoperit că mulți dintre ei le folosesc uneori ca să inventeze aplicații, să își lanseze proiecte proprii, să testeze, să inoveze, sau pur și simplu să creeze conținut în care nu se tem să fie autentici și dureros de sinceri.

Am învățat cu ocazia asta, să-mi regăsesc vocea și să renunț eu însămi la clișeele și la rețetele spre care mă îndrepta automat rutina dobândită în peste 20 de ani de muncă. Mi-au deschis mintea și m-au învățat să am încredere în mine. Știu că pare greu de crezut, dar a fost epifania mea: că m-am pierdut pe mine undeva, pe parcurs, și că ei sunt cei care mă ajută să mă regăsesc și să-mi spun onest poveștile. Ba chiar să-i încurajez și pe alții de vârsta mea să o facă.

E trist pentru un om care a lucrat ani la rând în industria comunicării să se privească în oglindă și să înțeleagă cât de prost comunică de fapt. E și mai trist însă să nu facă ceva să schimbe situația atunci când devine conștient de ea. Și recunosc cinstit, de față cu toată lumea, că schimbarea pe care mă așteptam să o produc în ei s-a produs, de fapt, în mine. Iar dacă azi am avut curajul să devin oficial creator de povești la The Storytailors, agenția de content pe care am deschis-o de puțină vreme, li se datorează lor. Mi-au redat identitatea și pot să spun acum: „Bună, mama! Sunt Liviana și n-am serviciu, dar am pasiune. Îmi place să-i ascult pe ceilalți și trăiesc din scris. Îți mulțumesc că m-ai lăsat să-mi văd de viață chiar și atunci când viața mea ți-a părut fără sens.”

Am crezut că sunt rebeli, răzvrătiți, împotriva curentului. Am aflat însă, până la urmă, că ăia suntem noi, adulții, care ne temem de schimbare și de lucrurile pe care nu le cunoaștem sau pe care nu le putem controla. Care ne scot din rutină și din starea de confort și conformism, aia în care ne-a aruncat statutul nostru arogant de oameni mari și serioși.

Ne e frică și unora, și altora. Perspectiva să-ți deschizi sufletul și să-ți pui inima pe masă, în fața celuilalt, e îngrozitoare, indiferent dacă în ecuația asta suntem copilul sau adultul. Și unii, și alții așteptăm ca celălalt să facă primul pas, dar chiar și atunci când lucrul ăsta se întâmplă, ne închidem la loc în noi sau suntem dezamăgiți atunci când curajul nu ne este recompensat.

Uităm că relațiile noastre nu s-au stricat brusc, ci în urma unui proces complex, așa că reparația, la rândul ei, n-are cum să fie altfel decât un proces complex și de durată. În care fiecare parte trebuie să-și pună la bătaie cele mai generoase resurse de timp, de răbdare, de toleranță și, mai presus de orice, de încredere.

Pentru că soluția e simplă și la îndemână: să-l ascultăm pe celălalt așa cum ne-am dori să ne asculte el. Nu cu urechile, ci cu mintea și sufletul deschise.

****

„Cel mai puternic dintre resorturile care mă împing să fac ce fac azi este faptul că știu sigur că va veni o vreme în care copilul meu va vedea lumea cu alți ochi decât mine. Și că eu nu voi fi întotdeauna capabilă să o înțeleg așa cum o înțelege el.” -Liviana Tane

*****

---

Articol preluat din nr. 252/octombrie 2018 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click AICI!