Greşeala este mama învăţăturii

Nu există atitudini universal valabile pentru părinţi în relaţia cu copilul. Ele depind de lucrurile care contează pentru noi, de acele lucruri pe care vrem să le cultivăm în relaţia noastră. De asemenea, aceste atitudini depind şi de felul în care noi am fost educaţi şi crescuţi, dar şi de felul în care dorim să ne creştem copiii. Depind de priorităţile noastre, de resursele noastre sufleteşti, de cât de fericiţi şi de liniştiţi suntem.

Depinde de la fiecare la fiecare cât de multă libertate le dăm, de cât de mult îi lăsăm să înveţe singuri şi de cât îi îndrumăm noi să înveţe.

„Indiferent de care ne sunt situaţia şi priorităţile, cu toţii trebuie să facem o opţiune fundamentală: dacă îi încurajăm să îşi găsească drumul lor sau încercăm să le impunem să îl urmeze pe cel care ni se pare nouă bun pentru ei. Nu cred că vreun părinte vreodată şi-a propus să îşi deturneze copilul de pe drumul lui în viaţă, dacă şi-l găsise şi era bun şi clar. Pare atât de simplu căci noi avem mai multă experienţă, avem o idee care sunt aptitudinile de care este nevoie pe piaţa de muncă viitoare, ştim care este atitudinea corectă pentru a-ţi construi prietenii durabile. Tot ce trebuie să facem este să îi învăţăm şi pe ei; să îi ghidăm în direcţia corectă şi vor fi fericiţi”, ne spune Miruna Pătraşcu, una dintre fondatoarele centrului de parenting, Parentime.

Noi ca părinţi avem cele mai bune intenţii, dar uităm că rar se întâmplă ca drumul în viaţă să fie clar şi uşor de găsit. Uităm că totul este o încercare continuă de a vedea ce se potriveşte şi cum se simte, o încercare de a echilibra lucrurile importante pentru tine de o manieră care să ţi se potrivească, o
încercare de a te păstra sincer cu tine în același timp în care ai grijă de oamenii dragi din viaţa ta.

„Departe de a fi o opţiune în alb şi negru, este mai degrabă rezultatul multor alegeri ce păreau nesemnificative la momentul la care le-am făcut, a multor greşeli şi încercări nereuşite”, mai spune Miruna Pătraşcu.

Din păcate, multora dintre noi, părinţii, ne este dificil să ne uităm la copii făcând aceste lucruri atât de importante: greşind încă o dată şi încă o dată: „de câte ori poţi să încerci să îţi pui pantofii invers ca să înţelegi care este stângul şi dreptul?” sau „iar ţi-ai uitat căciula la şcoală?”.

Facem alegeri în locul lor şi le interzicem pe cele care, după standardele noastre, nu sunt cele mai bune din lume: „Ai obosit făcând lecţii şi vrei să ieşi să baţi mingea în faţa casei?!”. Copiii noştri obişnuiesc să se răzgândească: „cum să te laşi de dans pur şi simplu după atâţia ani de mers la antrenamente?” sau „nu mai vreau să îl invit pe Andrei la petrecere” sau invers, perseverând când noi credem că nu este cazul: „n-ar trebui să mai încerci să te urci în copacul ăla, ai văzut că nu poţi”.

„Evident că ne este greu să facem toate aceste lucruri şi din cauza rolului nostru ca părinţi: jobul complicat de a-i pregăti pentru viaţă şi de a-i învăţa ce înseamnă să fii om în acelaşi timp în care am vrea să le transmitem experienţa şi cunoştiinţele noastre de viaţă astfel încât lor să le fie mai uşor”, e de părere Miruna Pătraşcu.

Atenţie şi libertate

Asta nu înseamnă că ar trebui să încetăm să o facem, înseamnă doar să ne mărim atenţia şi disponibilitatea pentru semnalele lor subtile sau să renunţăm la nevoia de a-i controla. Aceste lucruri pot avea multe forme. Şi depind de la copil la copil în funcţie de nevoile sale.

De exemplu, poate însemna pentru un bebeluş să aibă libertatea de a explora un mediu al lui (sigur, definit şi bogat) fără să fie nevoie să fie oprit la fiecare pas (“nu acolo”, “nu pune mâna pe aia”, “nu te urca acolo” etc) şi în care lucrurile să îi fie accesibile.

Mai poate însemna să laşi libertea unui copil de 2 ani să îşi aleagă cu ce se îmbracă (dacă este adecvat anotimpului de afară) şi să o facă singur sau poate însemna pentru un copil de 4 ani să accepţi că refuză să meargă la ziua unui prieten sau pentru un copil de şcoală să îşi aleagă activităţile extraşcolare singur.

Sau mai însemnă să stai şi să îl laşi să îşi facă proiectul de la şcoală singur, deşi tu ai reuși să îl ajuţi să îl facă mai complet, mai repede, mai variat dacă l-ai face împreună cu el, şi să îl laşi să înveţe de la celelalte proiecte ce ar putea face mai bine data viitoare.

„Poate însemna să nu intervii când un alt copil îi smulge jucăria din mână doar pentru a-i oferi ocazia să încerce toate opţiunile de reacţie şi să vadă care funcţioneaza mai bine şi când (pentru ca realmente există momente când e bine să cedezi, altele când trebuie să îţi susţii punctul de vedere cu tărie şi fără agresivitate)”, mai spune Miruna Pătraşcu, co-fondator Parentime.

Sau poate însemna pur şi simplu să accepţi că în această perioadă copiii tăi nu se înţeleg prea bine şi se ceartă mai rău ca de obicei, dar să aştepţi să îşi găsească singuri drumul înapoi spre o perioadă mai liniştită.

Iar lista poate continua. Oricare ar fi situaţiile, lipsa de control excesiv asupra copilului nu va avea decât efecte benefice în relaţia voastră. Oferă-i libertatea de a greşi şi de a învăţa singur din greşeli.