Leadershipul creativ se deprinde din copilărie

Pentru mulți, poate fi factorul de haos, care să-l amețească definitiv pe un părinte. Experiența mea a jucat un rol decisiv în hotărârea de a încuraja și cultiva creativitatea fiului meu. Rolul esențial pe care i l-am acordat face parte din abordarea mea de parenting.

Jocurile pe care și le creează copiii sunt cele mai importante

„Mami! Te-ai sinucis! Nu mai trage așa tare!”. I-am răspuns râzând în hohote: „De ce? Mie îmi place! Și altcumva nu știu cum să trag!”. Scena e reală și s-a întâmplat într-o joi seară, la începutul acestui an. Dimineața, când eu citeam un material pentru serviciu, m-a chemat să-mi arate ceva. I-am răspuns că vin imediat ce termin de citit – o greșeală pe care a sancționat-o cu un oftat. Între timp, s-a auzit soneria: venise tatăl lui să-l ia peste zi, așa că băiatul meu nu a mai insistat să-mi arate nimic, ci a plecat să exploreze lucruri noi. Eu însă, odată ce am ajuns în sufragerie, am fost surprinsă să constat că își aranjase pe parchet colecția de capace de metal într-un fel nemaivăzut de mine. Capacele erau organizate pe culori – roșii, verzi, argintii, albe – și pe patru linii. Fiecare rând avea câte o culoare. Liniile erau paralele, grupate două câte două. Fiecare pereche de câte două rânduri avea la mijloc un papuc de cauciuc, iar între cele două perechi era un spațiu mai mare. Erau două tabere, în război.
Privind acea desfășurare de forțe, mi-am reamintit oftatul lui plin de semnificație atunci când eu nu am fost disponibilă pentru el și m-a cuprins tristețea: „Copilul meu construise ceva nou, a avut o idee și a vrut să mi-o arate, iar eu nu am fost prezentă!”.

Așa că seara, primul subiect de discuție a fost construcția lui cu capace. Am vorbit despre cum s-a simțit dimineață, când eu nu am venit imediat să mă uit, mi-am cerut iertare și i-am spus și ce îi propuneam: „Aș vrea să-mi arăți și să-mi explici ce ai făcut, iar apoi să ne jucăm împreună!”. Așa că, după cină, a urmat o bătălie cu capace de metal, care au zburat prin cameră propulsate de bobârnace. Eu, cu siguranță, mi-am «sinucis» mai mulți luptători-capace, pentru că dădeam bobârnace prea puternice și deviate, însă am râs copios. Am râs de jocul acela nebun, creat de copilul meu, de creativitatea cu care el gândise regulile, de competiția în țintirea capacelor – trebuie să mărturisesc că misiunea era aproape imposibilă!
Băiatul meu are o creativitate uluitoare. Se vede când se joacă, atunci când pune întrebări, când explorează un subiect. Se vede în capacitatea lui de a se juca singur, construind scenarii, de care nu se plictisește niciodată și din care îl iau cu greu, dacă trebuie să îl așez la masă sau să mergem undeva, inclusiv la școală. Se vede în dezordinea din jucării și de pe biroul lui, unde sunt amestecate cele mai diverse obiecte și instrumente – o adevărată împărăție a unui spirit creator – și printre care cu greu reușim să mai facem loc și caietelor de scris.

Cred că judecarea copiilor este una dintre cele mai periculoase și traumatizante manifestări ale părinților.
Mama mea, de exemplu, și acum înghite în gol când povestește cum se speria când mă auzea, copil fiind, exclamând: „Am o idee!”. Și eu țin minte acest refren al copilăriei mele și țin minte și starea de entuziasm, de plăcere și de libertate pe care mi-o dădea. „Ideea” care îmi venea mă făcea să scap dintr-o constrângere pe care fie realitatea, fie percepția pe care o aveam eu asupra realității mi-o impunea. Îmi amintesc și frustrarea resimțită când mama încerca să mă facă să renunț la ideea mea, ca să fac ce spunea ea. Din fericire pentru mine, am păstrat această funcție extraordinară a creierului meu: creativitatea. Am folosit-o și o folosesc încă, fiind una dintre resursele de bază în dezvoltarea mea profesională. Originalitatea soluțiilor pe care le propun în munca mea se datorează capacității mele de a crea și de a inova. Capacitatea de a găsi soluții atunci când toată lumea pare blocată se datorează modului inovator în care gândesc și privesc lucrurile.

Jocul provocărilor le modelează copiilor atitudinea în fața dificultăților

Experiența personală a jucat un rol decisiv în hotărârea pe care am luat-o, la nașterea băiatului meu, de a-i încuraja și cultiva creativitatea. Rolul esențial pe care i l-am acordat face parte din abordarea mea de parenting, care se bazează pe câteva principii:
*Copilul meu nu este proprietatea mea, ci este un Om în formare. Eu am responsabilitatea de a-i da ce e mai bun din mine și din ce am eu acces pe lumea asta, pentru a-i crea cele mai bune condiții de dezvoltare. Am datoria de a-i da iubire necondiționată, ca spațiu emoțional sigur pentru formare. Dar nu am voie să-l folosesc pentru a-mi rezolva frustrările de viață, problemele sau visurile neîmplinite.
*Ca mamă, nu am soluții miraculoase. Soluțiile mele vin dintr-o reflecție permanentă și au la bază o premisă în creșterea copilului: „Ce fel de om îi doresc să fie când va fi mare?” Îi doresc să fie un om dintr-o bucată, așadar îi pun bazele unei conștiințe morale și îi cultiv calitățile de lider. Îi doresc să-și împlinească visurile și potențialul minunat din el, așadar îl învăț reziliența, inițiativa, gândirea critică, gândirea inovativă, creativitatea, încrederea în el, explorarea permanentă, determinarea, munca etc. Îi doresc să aibă echilibru interior, să se iubească și să îi iubească pe ceilalți, și atunci îi cultiv inteligența emoțională, conștiința de sine, iubirea și stima de sine, capacitatea de comunicare și de expresie de sine, colaborarea, negocierea etc.
*Plec de la premisa că are din naștere un set de date extraordinare, iar rolul meu este să-l ajut să ajungă la cea mai bună expresie a lui însuși de-a lungul vieții lui, într-un mod care să-i permită să devină autonom.

Sentimentul că putem controla incontrolabilul

Din fericire, creativitatea există în zestrea cu care s-a născut și atunci îmi este ușor să încurajez ceva ce există, să explorez eu însămi dimensiunile infinite ale acestei lumi fantastice. Este ca și cum aș avea mereu la îndemână o resursă inepuizabilă pe care o pot folosi. De exemplu, adesea l-am ajutat să înțeleagă și să accepte lucruri dificile, utilizând metafore sau creând imagini, pe care el le putea vizualiza și înțelege mult mai ușor decât o explicație pur rațională. Când a întrebat de ce eu și tatăl lui nu mai suntem împreună, i-am explicat iubirea adulților asemănând-o cu o floare pe care trebuie să o îngrijească ambii parteneri pentru a nu se usca.

Dacă unul nu mai are grijă de ea, floarea se usucă pe o parte și iubirea ca relație moare. Dar asta nu înseamnă că moare și iubirea părinților pentru copilul lor, pentru că acestea sunt alte flori, care se nasc odată cu copilul și nu sunt condiționate de ce face cel mic, ci există în inima părinților. L-am învățat cum poate să țină în el iubirea pentru tatăl său și pentru mine, fără să ne excludă pe niciunul, folosind alte metafore liniștitoare. Când ne luptam cu adaptarea la nevoile de învățare de la grădiniță și de la școală, i-am povestit cum mințișoara lui este asemenea unui castel fermecat, în care va descoperi mereu comori, magie, personaje, pe măsură ce va învăța lucruri noi și va explora, important fiind să nu se oprească în fața necunoscutului, ci să își dea voie să învețe, să greșească, să o ia de la capăt și să creeze lucruri noi.
De fiecare dată când am recurs la o soluție creativă, am simțit cum am reușit să mă întâlnesc cu el pe un teritoriu care lui îi era familiar, în ciuda faptului că poate eu îl construiam chiar atunci, din cuvinte. Cel mai adesea se relaxa și începea și el să creeze, ajungând la un adevărat brain-storming. Procesul în sine ne-a umplut mereu de bucurie și ne-a dat sentimentul că putem controla incontrolabilul.

Lumea fanteziei unui copil este incompatibilă cu judecățile de adulți

Am învățat în timp câteva mecanisme ca să-i creez un spațiu sigur pentru creativitate și să nu i-o limitez cu intervențiile mele de adult.
În primul rând, nu doar că fac un pas în spate, ci mă și așez mai jos, gata să învăț eu de la el, să mă las eu dusă în lumea fanteziei lui. Mă las ghidată de el și nu invers. Particip la această călătorie în mod activ, oglindind ce spune el, venind cu idei când e nevoie, dar el este personajul principal și șeful de echipă. Și e normal așa: acum e timpul fanteziei lui.

În al doilea rând, nu judec. Cred că judecarea copiilor este una dintre cele mai periculoase și traumatizante manifestări ale părinților. Conștientizez momentele când mintea mea ar putea emite o judecată, dar în loc să o exprim cu glas tare, gândesc: „Dacă aș judeca, aș putea spune că …, dar acest lucru l-ar răni enorm pe copilul meu”. Creez astfel și spațiu ca să exprim în mine acel gând, dar și ca să văd consecința judecății. Văzând că l-aș răni, mă opresc în mod natural. Pur și simplu, lumea fanteziei unui copil este incompatibilă cu judecățile de adulți.
În al treilea rând, nu-i invalidez creațiile și creativitatea. Tot ceea ce inventează are valoare. Îl ajut cu materiale; dacă mă întreabă sau dacă îl văd că este în blocaj, îl ajut și cu unele soluții. Îi iau cărți și jucării care îl încurajează să creeze. Îl las să construiască fără să se țină de manualul de instrucțiuni. Îl las să strice, dacă așa spune scenariul pe care și l-a creat el în mintea lui. Fantezia unui copil este o lume la care noi nu avem acces integral, dar în care este esențial pentru cel mic să se simtă liber și în siguranță.

În al patrulea rând, îl încurajez mereu să găsească soluții, să se gândească, să creeze. Între noi am dezvoltat un joc al provocărilor, ceea ce îi modelează și lui atitudinea în fața dificultăților. Decât să se oprească și să abandoneze, mai bine inventează o soluție.
În fine, așa cum am arătat deja, intru în joc, chiar dacă uneori mai târziu decât mă cheamă el. Mă joc, creăm povești, ne imaginăm lucruri. Și mă bucur și eu, alături de el, de libertatea aceea pe care doar imaginația ți-o poate da. Dacă vă descriu casa noastră făcută din Lego, în cadrul unei sesiuni creative care s-a întins pe mai multe zile, scriu un roman. El însă și acum își amintește cu plăcere de acel exercițiu și de rezultatul lui. Și eu la fel.

Oana Marinescu

Expert în Comunicare Strategică & Public Affairs, fondatoare și manager al companiei de consultanță în comunicare, PR și public affairs OMA Vision, creează și implementează proiecte și strategii de comunicare cu viziune, credibilitate și curaj. Fost Purtător de Cuvânt al Guvernului, Director General pentru Diplomație Publică în cadrul MAE și Director de Comunicare al Festivalului și Concursului „George Enescu”.
Din 2007 este mamă, iar această experiență a făcut-o să-și restructureze întreaga viață, pentru a-i oferi băiatului ei cea mai bună versiune a sa. Ca mamă singură, jonglează creativ cu profesia ei și cu provocările creșterii copilului, astfel încât să-și păstreze armonia interioară.

Articol preluat din numărul 244/februarie 2018 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.