Oana MORARU – Conștient și subconștient în relația părinte-copil
OANA MORARU este managerul Centrului Educaţional Helikon, fondatoarea platformei educaţionale „Vocea părinţilor”, mentor și publicist educațional, formator și consultant educațional
************************************************************************************************
O incredibilă și irepetabilă stare de grație însoțește nașterea copiilor. Pentru minute în șir suntem doar recunoscători, inundați de mulțumire în cele mai uitate colțuri ale inimii, revitalizați ca de o reînnoire personală neașteptată, de o nesperată prelungire și reciclare a deja obositei noastre existențe. El stă acolo mic, întins, neputincios, câteodată nici prea frumos – și, totuși, tot ce simțim în fața lui este că bucata aceea de trup însuflețit e mai presus de noi, e salvatoare prin bucuria limpede pe care o aduce, e suficientă, nechestionabilă; nu simțim nevoia să îi pretindem nimic, nu avem așteptări de la el, nici cuvinte care să îl compare. Abia după câteva zile, când, adus acasă, începe să plângă, să sughită sau să i se învinețească buzele în sincope respiratorii firești, începem să îl administrăm, măsurăm, să îl cântărim, să îl înghesuim îngrijorați în statistici.
După starea de ridicare a spiritului pe cele mai ascuțite culmi de bucurie și apreciere a vieții, încep, la scurt timp, normarea ei, punerea ei la îndoială, așezarea pe cântar, prăbușirea în brațele fricii de a nu fi, poate, cel mai potrivit să îi ghidezi creșterea.
Ne promitem, sub anestezia bucuriei depline de după naștere, că nu vom certa niciodată boțul ăsta de viață, că nu îl vom răni, că îl vom proteja și onora până la moarte. Ne congratulăm că este perfect, îl arătăm familiei, prietenilor și facem din următoarele câteva zile o sărbătoare a vieții noastre.
Trec anii – cu frici, cu lacrimi, cu bucurii, cu fotografii care să le înghețe în albume – și, de la promisiunea că ”nu îl voi răni niciodată” sau ”voi fi veșnic recunoscător pentru el” te trezești pe repede înainte în filmul acela în care strigi la el că dacă nu își strânge jucăriile…, în care îl lași singur acasă și pleci fără el în parc, în care dacă nu își rescrie tema o să ajungă măturător în stradă; te vezi confiscându-i telefonul, pedepsindu-l în casă pentru după-amieze fără prieteni, te vezi îndoindu-te de el și justificându-te pentru sine că ”parcă așa a fost copilul ăsta de la început, încăpățânat și neascultător”.
Și în relația cu propriul copil – spun psihlogii – există un proces subtil de dezîndrăgostire treptată. Începem să îi vedem cu ochii mai limpezi: sunt diferiți și distincți de noi, au venit pe lume cu anumite dominante nealese expres de mama și tata, sunt iraționali, vorbesc altă limbă, sunt dezordonați, murdari, mincinoși și mofturoși; după 7 ani îndrăznesc chiar să își aparțină și mai mult sieși, să iasă din ”ascultare”, iar la 11-12 ani să te împungă cu impertinență suprinzătoare: ”dar pe mine m-a întrebat cineva dacă vreau asta?”. Părintele devine din ce în ce mai conștient că în relația lor ”s-a rupt” ceva.
Exact ca într-un cuplu care, dacă vrea longevitate, nu are încotro decât să se reinventeze, reașezarea relației cu propriul copil ține de un adevăr pe care prea puțin îl auzim. Fiecare treaptă a vârstei copilului tău este un nou moment de trezire pentru tine și o reinventare a modului în care se cuvine să îl iubim. Copiii și relațiile prin definiție curg, se mișcă, se schimbă. Singurul lucru însă care trebuie să rămână mereu în aceeași priză este amintirea stării de grație și mulțumire necondiționată pe care ai trăit-o la nașterea lui. Acela este singurul punct de reper, singurul sistem de referință de lângă care te poți abate oricât, fără însă să te deconectezi de la el.
În anii mei de lucru lângă familii și copii, mi-am întărit convingerea experimentând direct, că mamele care au puterea vizualizării optimiste a viitorului și care trăiesc din toată inima, insuflă copiilor lor o energie vitală anume. O anumită stare de încredere în propriul copil și în energia care susține viața dincolo de măsurile și planurile noastre concrete se imprimă personalității celui mic în semne mai clare de curaj, risc, spontaneintate și îndrăzneală.
În valul imens de sfaturi care însoțesc de pe margini creșterea unui copil, singurul punct de echilibru care îți oferă o anumită sănătate decizională este felul în care ne așezăm conștiința față de ce ne înconjoară: este lumea de lângă noi ostilă? Este viața mea o serie lungă de tehnici și metode de punere la adăpost? Sau aici, unde l-am adus pe lume, se deschide spațiul tuturor posibilităților, cu o curgere a lor dintr-o energie blândă și protectoare?
Este lumea locul unde educația înseamnă rețete pentru datul bun din coate sau este viața locul unde mă așez întâi în mine, cu bucurie și încredere, așteptând un val inspirat să mă poarte natural? Sunt aici, ca părinte, ca să îl feresc de rău sau să îl ajut să întegreze și experiențele durerii, ale lacrimilor, respingerilor și eșecurilor de tot felul?
Din felul în care noi înșine ne-am poziționat față de lume, din tipul de fereastră de la care privim lumea – copiii învață despre rolul lor cu mult înainte de a recepta cuvinte, explicații și experiențe. Energia trăirilor noastre, frecvența fricilor sau a încrederilor noastre se țes în sistemul lor de ghidaj în mod aproape iremediabil, subconștient. Noi le asigurăm aceste setări inițiale ale minții și sistemelor ei de navigare: este copilul meu la pândă, în modul de evitare și anticipare precaută a pericolelor? Sau este, în principal, animat și lăsat să cotrobăie, să se cațăre, să cucerească spațiul în care se mișcă?
Psihologia modernă recunoaște forța subconștientă a convingerilor de viață parentale asupra copiilor lor, chiar înainte de punerea lor în cuvinte. În ultima lui carte, Gabor Mate, insistă pe primii 3 ani de viață și pe energia pe care o proiectează părinții în relație cu cel mic înainte ca acesta să se poată angaja rațional în comunicare. O anumită stare de fugă din prezent, de griji pentru viitor, pentru lista de lucruri care trebuie împlinite, pentru următorul moment de gestionat în creșterea unui copil, cu graba depășirii pragurilor de acum și tranșarea crizelor copilăriei cu strategii cât mai eficiente de calmare – este, din perspectiva clinicianului, una dintre cele mai toxice energii de așezat între părinte și copil. Fuga adultului din prezent și nevroza nerăbdătoare a facerii următorului lucru contribuie la ruperea comunicării intuitive, nonverbale, energetice, emoționale, de care copilul are nevoie în primii ani de viață.
Noi, părinții, proiectăm în jurul nostru, o atmosferă emoțională pentru copiii noștri, un aer pe care creierul și inima lui îl respiră exact în textura lui. Suntem incredibil de responsabili de energia pe care o aducem într-o cameră, într-o clasă, într-o relație. Dincolo de orice tehnici sau metode parentale, starea de prezență a părintelui, abilitatea lui de a se conecta aici și acum cu copilul lui, abilitatea de a-și aminti momentul unu al relației – acela de la naștere, cuprins de recunoștință și admirație – sunt cele mai importante surse de creștere sănătoasă și inspirată a copiilor. Toate celelalte decizii raționale și planuri de viitor sunt cele potrivite dacă vin din puterea părintelui de a-și vedea copilul așa cum este, fără comparații, proiecții negative de viitor sau temeri induse de societate, în curgerea ei oarbă și automată către rețete impersonale de reușită.
Articol preluat din numărul 265, martie 2020 – GRATUIT în ediție digitală – al Revistei CARIERE. Pentru alte detalii legate de abonare, click aici.