Relaţia părinte – copil. Ierarhie sau parteneriat?

Dacă e să observăm oamenii, putem să afirmăm că relaţiile sunt diferite. Unele încep din dragoste, altele din nerăbdare, din curiozitate sau cu tot felul de aşteptări clare. “Parte din aceste sentimente şi gândurile pe care le ai atunci când copilul tău este în burtă, vor modela relaţia ta viitoare cu copilul.

Unele vor fi mai simple şi altele mai dificile. Noi nu am întâlnit până acum decât părinţi care să îşi iubească copiii şi să îşi dorească o relaţie frumoasă cu ei. Puţini oameni se gândesc când bebeluşul este în burtă că micuţul lor nu o să îi asculte şi se gândesc deja la ce pedepse îi vor da atunci”, spune Miruna Pătraşcu, fondatoarea şcolii de parenting, Parentime.

Mediul, un rol important în comportament

Problema apare însă pe parcurs. Nu degeaba se spune că puterea corupe şi că puterea absolută corupe absolut. S-au făcut studii despre efectele pe care punerea în postura de putere le are asupra oamenilor. Experimentul închisorii de la Stanford şi experimentul Milgram sunt grăitoare.

Psihologul american Philip Zimbardo a dovedit astfel, în experimentul închisorii de la Universitatea din Stanford, că persoane sănătoase mintal, în circumstanțe deosebite pot deveni agresive. Asta înseamnă că mediul joacă un rol esențial în comportamentul uman. Aceste experimente arată de fapt că este uman ca atunci când îţi este dată puterea să îţi vină să o foloseşti şi să o foloseşti absolut.

Pentru o parte bună din viaţa copilului, părintele deţine toate resursele (iubire, hrană sau atenţie) şi copilul este complet dependent de el. “Aceasta este bucata critică”, e de părere Miruna Pătraşcu, “în care părinţii, conştienţi de cât de uman este să îţi abuzezi puterea, pot să încerce, dacă îşi doresc un copil sănătos mental şi o relaţie frumoasă, să nu cadă în plasa nevoii de folosire a puterii”.

Fondatoarea Parentime crede că într-o relaţie rolurile nu pot fi rescrise fundamental. Pot fi ajustate pe ici pe colo, dar nu rescrise fundamental. Aşa că la şcoala de parenting părinţii sunt încurajaţi să se gândească la cum vor să arate relaţia lor cu copiii lor la 25 de ani şi să pornească cu construcţia de acolo – cu imaginea de ansamblu setată în minte.

Rolul pe care părintele şi-l doreşte poate fi cel de autoritate pentru copilul lui, astfel încât acesta să îi urmeze indicaţiile până se face suficient de mare ca să ia deciziile proprii. După care fiecare îşi vede de viaţa lui. Este o opţiune foarte valabilă şi poate şi copilului i se potriveşte şi poate funcţionează.

“Majoritatea părinţilor îşi doresc însă o relaţie frumoasă şi de cooperare cu copiii când vor deveni adulţi”, spune Miruna din experienţa cu părinţii. “Şi dacă este aşa, nu poţi să îţi începi relaţia de pe poziţia de putere. Trebuie să începi tratându-ţi copilul ca şi când ar fi o persoană valabilă şi demnă de respect din prima zi de naştere.”

Dilema este asemănătoare cu cea de la locul de muncă. Liderii buni îşi respectă oamenii cu abilităţile lor diferite, îi încurajează să crească, înţeleg că mai au o viaţă în afara jobului, ştiu cum să îi îndrume să îşi îndeplinească obiectivele şi ştiu întotdeauna că responsabilitatea îndeplinirii obiectivului general nu poate fi delegată.

Pare mai simplu la adulţi şi mult mai complicat la copii. În primul rând pentru că cei mici sunt atât de diferiţi de noi şi necesită o foarte mare adaptare de ritm. Subordonaţii noştri se adaptează sau pleacă, la copii nu este aşa simplu. Pe de o parte, pentru că societatea din jur încurajează abuzul copiilor. Copiii sunt întrerupţi când vorbesc, sunt întrerupţi din joacă, li se aminteşte în mod constant că nu sunt la fel de valabili ca adulţii din jurul lor.

Respectul reciproc

Expertul în parenting propune ca relaţia dintre noi şi copii să fie una bazată pe respect reciproc. Asta nu înseamnă o inversare de roluri în care copilul este pus pe postura de autoritate şi părintele răspunde fără respect pentru sine tuturor nevoilor copilului.

Înseamnă o relaţie în care părintele îşi asumă responsabilităţile de părinte şi nu lasă decizii prea complicate pe umerii copiilor, dar îi lasă libertatea de alegere în cazul în care a ajuns la nivelul de dezvoltare necesar. Totul se face mult mai uşor dacă reuşim să ne tratăm copilul ca şi când nu ne-ar fi inferior.

Aşa că dacă vrem o relaţie frumoasă cu copiii noştri cinstit ar fi să mărturisim de la început că, o vreme cel puţin, viaţa o să ne fie mai grea decât a părinţilor care îi tratează cu autoritate şi superioritate. Pentru că trebuie să le facem cu adevărat loc în viaţa noastră cu drepturi egale.

Poate fi complicat, de exemplu, atunci când simţim presiunea oamenilor din jur judecându-ne că nu îi spunem copilului nostru să răspundă la întrebare, atunci când noi îi dăm libertatea de a-şi alege interacţiunile.

Tips & tricks

Ce putem face, noi, ca părinţi în relaţia cu copiii noştri?

• Să pornim din prima zi încercând să ne raportam la el cu bunătatea, înţelegerea, empatia şi respectul cu care ne tratăm prietenii;
• Ascultarea grijilor, supărărilor, bucuriilor şi preocupărilor lor sunt pentru ei la fel de importante şi valabile, cât sunt ale noastre pentru noi. Nu povestesc ca adulţii, dar nevoia lor de ascultare şi înţelegere este la fel;
• Să le dăm timp de la noi – dacă ne uităm cu grijă în jur, relaţiile noastre bune sunt cele care primesc timpul şi atenţia noastră. Toată lumea ajunge acasă după o zi întreagă de munca în care cei din jurul nostru au vrut lucruri de la noi şi ne aşteptăm ca micuţii noştri să ne înţeleagă. În loc să încercăm să îi cunoaştem, îi “alergăm” la lecţii, culcare şi activităţi extracurriculare;
• Să ne jucăm cu ei – în jocul lor, în ritmul lor (chiar dacă asta înseamnă să ne luptăm cu monştri sau să îmbrăcăm păpuşi toată ziua);
• Să nu ne lăsăm nevoile încălcate pentru ca apoi să le reproşăm că este din cauza lor;
• Să ne rezolvăm conflictele luându-ne şi pe noi şi pe ei în considerare.