Vreau să fiu dream managerul copilului meu

Când vine vorba de rolul meu de părinte, pe care societatea mi-l așază cu etape, reguli și chiar penalizări dacă etapele sunt sărite și regulile încălcate, recunosc că nu pot fi un părinte precum rolul definit de cărțile de specialitate sau specialiștii în parenting, căci mi-ar părea o meserie plicticoasă de-a dreptul.

Aripile sunt cel mai frumos lucru pe care îl poate oferi un lider

Un manager deschis, preocupat de evoluția echipei sale dincolo de rolurile momentului, este un manager iubit și apreciat. Este liderul care își ajută oamenii să crească fără îngrijorarea că ei vor zbura spre alte zări, pentru că a înțeles că aripile sunt cel mai frumos lucru pe care îl poate oferi.
Un părinte deschis, preocupat de evoluția copilului său dincolo de rigorile și regulile bine încartiruite în modele, este un părinte iubit și respectat. Este managerul visurilor copiilor săi, cel care va jongla natural cu libertatea și autoritatea, cu regulile și spontaneitatea, cu știința și intuiția, cu aspirațiile copilului și propriile metode prin care el să le atingă. Când ești dream managerul copilului tău, îți faci datoria față de el, dar și față de societatea care duce lipsă de oameni pasionați de ceea ce fac.
La un moment dat, pe când băiatul meu începuse școala, am apelat la ajutorul unui psiholog pediatru, o doamna cu simț practic pe care o știam de câțiva ani. Ea m-a întrebat dacă mi-au plăcut sarcinile repetitiv-monotone de mamă de bebeluș. I-am răspuns franc că nu și că eu aștept cu nerăbdare vârstele mai mari, când voi putea să îl învăț lucrurile la care mă pricep, cum ar fi pasiunea pentru călătorii, pentru scris, pentru surprize, pentru limba engleză.

Doamna psiholog mi-a zâmbit. Răspunsul este aici, a continuat, pentru că fiecare mamă are o perioadă din viața copilului ei pentru care este cea mai potrivită. Sunt unele mame care se simt cel mai bine ca mame de bebeluș, când copiii lor depind cu totul de ele, de la hrană, la schimbat, adormit, liniștit. Sunt alte mame care se simt cel mai bine ca mame de școlari, când copiii au nevoie de ajutorul lor la teme. „Sau mame ca tine, care se simt cel mai bine când copiii lor adolescenți vor veni să le întrebe ce să citească, unde să se plimbe, cine sunt oamenii cool și care sunt locurile de distracție,” afirmă psihologul.
Așadar, poate că nu este chiar o idee rea să îți arăți vulnerabilitatea statutului de mamă care nu se pricepe cel mai bine decât la o etapă, nu la toate concursurile școlare de bricolat, pictat și olărit. Poate că o astfel de abordare exercită mai puțină presiune pe adultul de mai târziu de a fi cel mai bun la toate.

Între extrema negării unor pasiuni și extrema încurajării fără opreliști

Un bun manager nu este un micro-manager, ci cel care înțelege procesul și fluxurile de resurse, fie ele umane sau financiare și are o viziune prin care le gestionează pentru rezultate și dezvoltare.
Tot la fel, un bun părinte nu este managerul propriilor visuri, ci cel care înțelege cât din rețeta convingerilor proprii se poate adapta aspirațiilor, înclinațiilor, aptitudinilor copilului său. Între extrema negării unor pasiuni și extrema încurajării fără opreliști, varianta optimă este cea a gestionării eficiente a resurselor de informații și empatie pe care părintele le deține. Acestea fiind lămurite, vă voi spune ce fac eu la etapa de zece ani a băiatului meu – atenție, ca să vă verific dacă m-ați citit sau nu până aici, încă nu am ajuns la apogeul priceperii parentale, care ar trebui să curgă undeva între 14 și 18 ani (conform spuselor aceleiași doamne psiholog).

Visuri aparent imposibile, de urmat cu perseverență

Eu am avut scutire la sport, nu pentru că aș fi avut vreo problemă de sănătate sau pentru că aș fi fost supraponderală și temătoare de bullying (deși la vremea aceea sincer habar nu aveam ce este bullying). Scutirea a venit pentru că nu eram bună la ora de educație fizică, unde trebuia să arunc cu mingea de oină și să sar la groapa cu nisip, iar eu eram obișnuită să fiu bună, foarte bună, poate cea mai bună. Aici eram cel mult mediocră. Al doilea motiv era lenea: era singura disciplină care mă solicita fizic. Cam toată perioada liceului și a facultății am beneficiat de scutire la sport în baza unui suflu sistolic pe care îl aveam și care mă îndreptățea la limită să stau în vestiar și nu în sala de sport.

Anul acesta, dintr-un imbold argumentat emoțional, am decis că mă voi antrena să particip la un semi-maraton. Mai alergasem în ultimii trei ani, dar niciodată disciplinat și nu mai mult de 10-12 kilometri. Trecerea la dublul distanței însemna un obiectiv ambițios. Dar mai mult decât atât, însemna că eu voi fi capabilă să respect un program strict, cu reguli clare în privința numărului de alergări săptămânale și a vitezei de alergare. Am decis că poate fi calea prin care voi duce la îndeplinire și motivația emoțională (un tribut adus unui prieten cu care alergasem prima dată) și pe cea personală (o să devin o persoană gritty, conform cu scala dezvoltată de Angela Duckworth în cartea ei „Grit”).

Antrenamentele au durat două luni și jumătate, cu câte patru alergări pe săptămână, iar încurajările au fost parțiale, căci pe baza istoricului meu, mulți au fost cei care au zis ca mă voi plictisi înainte să încep. Băiatul meu era în tabăra optimiștilor pesimiști, în sensul că mă încuraja până la momentul în care apăreau alții care puneau sub semnul întrebării capacitatea mea de a face față rutinei. În schimb, el a fost martorul fiecărei zile de antrenament și parțial sacrificii – indiferent cum era vremea, cu foarte mici excepții, indiferent că era mini-vacanța de 1 Mai sau alte petreceri, când aveam programate simulări de cursă de 14 sau 17 kilometri, mă țineam de program. Pentru că a început să îmi placă și să vorbesc mai tot timpul despre acest lucru, a devenit curios.

A zis că se ia cu mine la întrecere, că sigur aleargă mai repede ca mine. Nu l-am contrazis, i-am zis ca aleargă mai repede pe distanțe mai scurte, dar că eu mă antrenez să îi bat pe mulți pe termen lung.
În ziua competiției a venit alături de părinții și prietenii mei să mă aștepte la linia de sosire. A sărit pe pista de alergare cu un buchet de trandafiri în mână și am alergat împreună pe ultimele trei sute de metri. M-a văzut dându-mi duhul, dar învingându-mi slăbiciunile. Ulterior, când am fost invitată la un alt eveniment să alerg o distanță mai scurtă împreună cu el, a spus imediat „da” și m-a rugat să îl antrenez. Sper că l-am ajutat să înțeleagă că un vis aparent imposibil se poate atinge cu perseverență și chef.

Raluca Kișescu este Creative Marketing Strategist& Trainer la Raluca Kișescu &Son. După 16 ani în cadrul companiei Avon, dintre care zece ca director de marketing, a devenit consultant independent și trainer asociat Qualians/TMI prin intermediul propriei companii pe care vrea să o lase moștenire fiului său. Este membră în Advisory Board-ul asociației Business Women Forum Romania.

Articol preluat din numărul 243/decembrie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.