Leyla Mahat – “Here I Am”: o floare a stepei
După cum ea însăși se descrie într-o poezie, Leyla Mahat este o floare a stepei, care crește, fină și delicată, pe pământuri unde numai cei puternici și neînfricați pot trăi.
Leyla Mahat este una dintre cele mai cunoscute artiste plastice din Kazahstan și se bucură de o binemeritată recunoaștere internațională.
A crescut în ținuturi cuprinse între stepă și munți. Acum le cuprinde în picturile sale. Este un spirit calm, deschis și liber.
Așteptând să stau de vorbă cu Leyla, i-am privit tablourile. Mi-au cristalizat în suflet câteva emoții. Le-am scris:
Iubire. Cai. Munți. Nori. Culori.
Nu tristețe, poate melancolie.
Cu siguranță contemplare.
Spirit călător, dar nu rătăcit.
Spirit neliniștit, în căutarea unui „acasă”, pe care încă nu l-a găsit.
Speranță. Încredere. Credință.
Amestec de intensitate și candoare.
Spirit care survolează viața. Liniștit și lin. Ca un planor.
La finalul interviului, i-am împărtășit toate acestea Leylei și am întrebat-o dacă m-am descris pe mine sau pe ea. M-a surprins să văd lacrimi în ochii ei. Mi-a spus, simplu: „Tocmai m-ai făcut foarte fericită. Mulțumesc!”
Foto: Leyla Mahat
Ce vă entuziasmează, ce vă face fericită?
Mă entuziasmează îndatoririle mele. Ca femeie, am îndatoriri de mamă, de soție, de profesoară, pe care trebuie să le duc la bun sfârșit. E bine să te entuziasmeze ce ai de făcut. Stilul tău de viață este alegerea ta. Așa că e simplu: dacă nu vrei să-ți îndeplinești îndatoririle, atunci nu ți le asuma.
Ce mă face fericită? Să întâlnesc oameni buni, care zâmbesc, care au ochii sinceri. Sunt fericită să-mi văd copiii zâmbind și să fac lucruri mărunte pentru soțul meu – chiar dacă el nu-și dă întotdeauna seama ce am făcut (zâmbește). Sunt fericită să văd lucrările studenților mei, reușitele lor.
Cum vă ghidați studenții?
Sunt alături de studenții mei, când au nevoie de mine. Întotdeauna. Grație tehnologiei, le este foarte ușor să ajungă la mine – îmi arată lucrările lor, îmi pun întrebări, îi pot corecta sau le pot face sugestii. E o chestiune de câteva minute, să văd ce au lucrat și să discut cu ei, să le spun ceva ce au nevoie să audă. Mă simt responsabilă pentru ei. Unii dintre studenții mei mă contactează și la multă vreme după ce au terminat studiile cu mine și poate deja studiază la Milano sau la Moscova. Ei continuă să-mi scrie, iar eu continui să-i susțin. Pentru mine este foarte important să le fiu aproape când au nevoie de mine.
Pare să existe o conexiune puternică între voi.
Dacă omul care creează nu are încredere în sine, atunci nu se va conecta la nimeni. Se va concentra doar pe sine și pe ceea ce crede el că este important. Atunci există pericolul să devină snob, caz în care nu mai creează pentru oameni.
Sunteți o căutătoare de talente? Mulți oameni, mai ales dacă sunt la început de drum, nu sunt conștienți de talentul lor sau nu au încredere în el. Îi ajutați să și-l descopere, să se cunoască mai bine, să capete încredere în sine?
Nu sunt în căutare de talente, dar sunt mereu deschisă să le văd, să le primesc atunci când mă vin către mine. Sunt prezentă pe social media, iar dacă oamenii îmi scriu, răspund întotdeauna.
Cum ați știut că sunteți artistă?
N-am știut. Nu eu mi-am ales această profesie. Când eram micuță, tatăl meu m-a dus la școala de artă.
Vă aduceți aminte cum v-ați simțit atunci, cum a fost primul contact cu arta?
Am multe amintiri de la școala de artă. Cel mai important lucru, care m-a făcut să fiu sigură că aceasta este calea pe care trebuie s-o urmez, a fost faptul că atunci când lucrez uit de timp. Pierd total noțiunea timpului. Sigur, tot din școala de artă îmi aduc aminte și de certurile cu profesorii care nu mă înțelegeau sau pe care nu-i înțelegeam eu – e normal, se întâmplă și asta, face parte din procesul de educație. Uneori trebuie să-ți găsești profesorul sau să-ți găsești studenții cu care ai conexiunea potrivită pentru dezvoltarea fiecăruia. Problema cu timpul nu a trecut, în continuare uit de timp atunci când lucrez. Trebuie să-mi pun alarma ca să mă opresc la timp și să fac și celelalte lucruri pe care le am de făcut în ziua aceea – cum ar fi să-mi iau copiii de la școală.
Cum e să pictezi? Cum vă simțiți atunci când pictați, dincolo de faptul că uitați de timp?
Pur și simplu, sunt fericită. Și e un proces tare ciudat, uneori mă simt ca într-un joc cu timpul: când pictez, sunt operațiuni care mi se pare că vor lua mult timp, că va dura ore și ore până să termin o etapă anume. Iar când termin, mă uit la ceas și constat că au trecut zece minute sau doar o oră din mai multele pe care le anticipasem eu. Uneori pare imposibil ca ceea ce aveam eu de făcut să se fi putut realiza atât de repede. E ca și cum nu eu aș fi lucrat, ci m-ar fi ajutat o forță de dincolo de mine.
Foto: Leyla Mahat
Vorbiți-ne despre câteva dintre provocările cu care v-ați confruntat, ca artist, și cum le-ați depășit.
Provocări? Care provocări?! Artiștii nu au provocări (râde). Pe de altă parte, în Europa există ceea ce se numește piața de artă. Piața de artă este un lucru bun, pe de o parte, dar pe de altă parte aceasta este condusă de manageri, dealeri, galeriști – care pot fi receptivi la arta cuiva sau nu. Totul depinde de personalitate. Iar artistul nu știe niciodată cine va asculta, cine va vedea, cine va accepta ce creează el – ține de întâmplare, adeseori.
Cum rămâi tu însuți și fidel artei tale, atunci când atâția oameni încearcă să te transforme în ce s-ar vinde pe piață?
Să fii tu însuți nu e greu, dacă să fii tu însuți este ceea ce vrei cu adevărat. Dacă vrei să fii altcineva…nu știu cum este, nu am încercat niciodată. Ce știu este că dacă cineva vine și-mi spune exact ce să pictez și cum să pictez, refuz. Dacă aș picta după cerințele altcuiva nu m-aș mai exprima pe mine, iar ce ar ieși ar fi forțat și periculos – și pentru mine, și pentru ceilalți.
Ce credeți că aduce arta în viața noastră și cum să le explicăm pragmaticilor că este nevoie de artă?
Arta e lucru curios, în special artele frumoase. Să ne aducem aminte: când a apărut televizorul, s-a crezut că va muri teatrul. Când a apărut fotografia, s-a crezut că va muri pictura. Dar continuăm să facem și teatru, și pictură. Oamenii continuă să creeze, să producă artă – chiar și în vremurile acestea digitale – ceea ce pare de neînțeles. Asta înseamnă că avem nevoie de artă, chiar avem nevoie de artă. Este evident că un display digital automat, care schimbă imaginile aleatoriu, nu ne este suficient, nu ne face fericiți pentru că nu suntem noi ce care fac alegerea. Dar dacă vezi o anumită pictură sau o sculptură, dacă asculți o anumită bucată muzicală, tu ești cel care alege. Artistul continuă să producă artă – chiar și în lumea de astăzi, dominată de afaceri și de profit, în care artistul nu este bine plătit – iar asta înseamnă că oamenii au nevoie de artă. Dacă arta există, înseamnă că este nevoie de ea.
Trăim vremuri ale vitezei. Ritmul vieții noastre este incomod de rapid. Credeți că iubim arta și pentru că ne reintroduce în alt ritm, pentru că ne face să ajungem mai adânc, în loc de mai departe?
Ritmul vieții tale este ales de tine. Relația cu timpul este personală. Dar observ că oamenii se îndepărtează de televizor, nu mai ascultă știrile, nu mai ascultă orice, și se reîntorc la cărți. Oamenilor le place arta pentru că îi conectează la ceea ce este omenesc. Pare mărunt, acest lucru, dar este foarte special. Omenescul este foarte important pentru oameni.
Vorbiți-ne despre cum alegeți culorile. Cum de pictați în culori atât de vii?
Soțul meu îmi spune că pe cât de încet vorbesc, pe atât de tare strig prin culorile mele (râde). Sunt din Kazahstan. Iar Kazahstanul se află la răscrucea Drumului Mătăsii. Se simte influența multor culturi acolo. Am studiat în Kazahstan, la Sankt Petersburg, la Berlin. Când studiezi în Rusia, culorile trebuie să fie mai nuanțate. Când studiezi în Kazahstan, ai mult mai multă libertate când vine vorba de culoare. Iar în Berlin poți să faci ce vrei, ai libertate totală de exprimare. Dar în Kazahstan, istoria artelor frumoase nu este foarte veche. Am crescut cu obiecte de artizanat făcute de bunicile și străbunicile noastre și am văzut culori sălbatice, care ni s-au întipărit în minte. Culori care nu se pot uita.
De ce se lucra în culori atât de intense?
Explicația mea este: stepa. Imaginați-vă: stepa este o întindere imensă, fără de sfârșit. E nevoie de culori vii, intense, cât mai vizibile, pentru a marca punctele de interes. Casele, de exemplu, trebuie să fie vizibile, să poată fi identificate, recunoscute – ca oamenii să-și găsească drumul spre casa lor sau spre casa altuia, când au nevoie de ajutor sau de odihnă. În viața nomadă, totul este mobil, totul are sens și totul are utilitate. Chiar și culorile.
În ce fel mai vibrează spiritul Kazahstanului în arta dvs.?
Kazahstanul este uriaș, ca teritoriu. Dar pentru mine, Kazahstanul înseamnă poveștile bunicului meu, cântecele străbunicii mele – sunt emoții pe care numai „acasă” ți le poate da și care sunt cele mai importante pentru mine. Tradițiile familiei – care se bazează pe tradițiile clanului, ale triburilor – sunt foarte importante pentru noi.
Așadar, Kazahastanul nu este doar geografie. Spiritul Kazahstanului este reprezentat de relațiile de familie. Suntem foarte apropiați, în cultura noastră. Este o chestiune de identitate. Popoarele nomade au nevoie de identitate. Trebuie să-ți urmezi tribul. Fiecare kazah trebuie să cunoască cel puțin șapte generații din familia sa.
Ce vă inspiră?
Totul.
Here I Am – Iată-mă. Ce ați vrea să vadă oamenii, din Leyla Mahat, în această expoziție?
După cum ați spus, ritmul vieții noastre este foarte rapid. Poate că ceea ce vreau eu este să-i opresc un pic pe oameni – nu pe toți cei care trec pe stradă, poate doar pe câțiva. Dar mi-ar plăcea să se oprească un pic, să le prind privirea, să-i ajut să încetinească și să-i dea minții o pauză de la lucrurile grele.
Leyla Mahat, la vernisajul expoziției „Here I Am” – Galateca, București, 11 martie.
Foto: Felicia Luca
Vorbiți-ne despre cai. Care-i povestea calului, în cultura kazahă și în pictura Leylei Mahat?
(zâmbește). Calul este un animal sacru pentru noi. Îl călărim, creștem cu el, îl mâncăm (râde). Calul este cel mai bun prieten al nostru, e în inima kazahului. Kazahul nu există, fără cal. Pe copiii noștri nici măcar nu trebuie să-i învățăm să călărească. Doar îi împingem către cal și gata, călăresc, de la 4-5 ani. Nu știu cum se întâmplă asta, e o taină.
Cum știți că sunteți pe calea cea bună? Cum vă faceți alegerile?
Calea cea bună este aceea care mă face fericită.
Cum este să fii și artist, și director de galerie de artă? Cum vă place și acest rol?
Când am venit în Astana, în 2007, nu prea existau locuri în care să poată fi expusă arta prietenilor mei și arta mea. Așa că am decis să creez eu locul potrivit.
Ați călătorit foarte mult și ați studiat în multe locuri din din lume. Cum v-a îmbogățit asta, ce v-a arătat diversitatea?
În Orient, mai ales în Kazahstan, noi avem un alt fel de horoscop – în Europa i se spune horoscop chinezesc, dar noi îl știm ca fiind horoscopul nostru. Eu sunt născută în anul Câinelui. Câinele tot timpul învață câte ceva. Pentru mine este foarte important să învăț mereu ceva nou. Ar fi foarte simplu să mă mulțumesc cu ce am realizat până acum – mi-am terminat studiile, am un doctorat, am făcut tot felul de lucruri – dar nu e stilul meu. Dacă există cea mai mică ocazie să învăț ceva nou, voi profita la maxim de ea. Altfel, regret, și regret mult. Este foarte important să adaugi mereu ceva nou la viața ta – acesta este felul de a fi al nomadului: mereu aducem ceva nou în viața noastră, păstrându-ne, în același timp, identitatea.
De unde vă vin ideile noi?
Ideile noi sunt o chestiune de inspirație. Iar inspirația nu se așteaptă. Trebuie să lucrezi. Când începi să lucrezi, canalul se va deschide. Cumva, se deschide. Ideile noi vin, pur și simplu, pentru că atunci când ești în acțiune, când faci ceva, canalele sufletului se deschid.
Leyla Mahat își declară bucuria că are ocazia să vadă cât de frumoasă este România și își exprimă speranța că România și Kazahstan își vor consolida legăturile interculturale, pentru că, spune Leyla:
„Cred cu adevărat că oamenii buni sunt la fel în fiecare țară, chiar dacă vorbesc limbi diferite, chiar dacă au tradiții diferite. Cine e om bun e om bun, în orice țară și pe orice continent s-ar afla.”
Leyla Mahat este o artistă plastică din Kazahstan. Este profesor asociat al Facultății de Arte Plastice din cadrul Universității Naționale de Arte din Kazahstan, a susținut expoziții în Italia, SUA, India, China, Germania, Japonia, Belgia, Marea Britanie. Leyla este câștigătoare a mai multor premii, precum Premiul Medalia de Stat – 20 de independență, pentru contribuția adusă culturii kazahe, și medalia Franz Kafka, primită în Praga, Republica Cehă.
Expoziția HERE I AM a artistei Leyla Mahat este adusă în atenția iubitorilor de artă in România de către KMG International, în parteneriat cu Ambasada Republicii Kazahstan în România.
„Expoziția propune un discurs despre găsirea identității proprii și despre relația dintre umanitate și natură, teme universale ce sunt abordate zilnic, fiind de o importanță majoră în lumea actuală” a declarat Excelența Sa, Domnul Daulet Batrashev, Ambasadorul Republicii Kazahstan în România.
Expoziția are loc la Galateca, între 11 martie și 4 aprilie. Intrarea este gratuită.
Foto: Leyla Mahat