Online-ul, între fericire și psihiatrie
Cum să anunț?! „Conferința despre FERICIRE se va transmite ONLINE, în direct din secția PSIHIATRIE…” Am vrut să anulez această conferință (programată cu mai multe luni înainte) de cel puțin 150 de ori. Ziua Z m-a prins internată în secția psihiatrie cu copilul meu. Cum să fac o conferință despre fericire din mijlocul nefericirii? Cum să vorbesc în astfel de condiții?! Și totuși, am hotărât că, dacă ceea ce propovăduiesc este adevărat, atunci pot cu siguranță să o fac. Și am făcut-o.
Fraza de mai sus – „Conferința despre fericire se va transmite online, în direct din secția psihiatrie…” – sintetizează trecerea mea tumultuoasă de la normalitate la noua normalitate, așa cum mi-a impactat mie (și altor câteva miliarde de persoane!) viața personală și profesională.
Online-ul a sosit în viața mea ca un kamikaze care își explodează centura de dinamită. Înainte de pandemie, jocurile video nu reprezentau decât o sursă ocazională de derapaj și dispută. Ritmul școlii și activitățile extrașcolare îngreunau utilizarea în exces a acestora. Din momentul izolării însă, cu posibilitățile restrânse de ocupare a timpului, lipsa socializării și școala online, copilul meu a alunecat spre adicție.
Consecințele au fost grave, iar tentativele de sevraj, dificile. Pentru oricine a încercat vreodată să se lase de fumat sau de alcool, există o regulă de bază pentru a da o șansă încercării: evitarea lucrurilor asociate mental cu adicția respectivă. Or, un alcoolic nu se lasă de băut petrecând forțat cinci-șase ore pe zi într-un bar. Copilul meu însă trebuia să își învingă adicția petrecând cinci-șase ore pe zi în fața calculatorului, la școala online… Cu alte cuvinte, dacă lipsea de la ore, lua absențe și avea nota scăzută la purtare. Dacă era prezent, își hrănea și mai puternic adicția. Inutil să menționez că m-am simțit ca în filozofica dilemă a drezinei.
Iar starea lui a afectat evident funcționarea întregii familii, de la relațiile interumane ajungând până la activitatea profesională. Câte milioane de oameni de pe această planetă se regăsesc în aceste câteva rânduri? Din păcate, multe. Realitatea nu a fost ușoară nici înainte de pandemie, dar mutarea vieții online a avut un cost extrem de ridicat pe care l-am plătit deopotrivă adulți și copii.
Dar „dărâmăturile” au revelat temelii solide și posibilități de reinventare pe care nu le-aș fi imaginat înainte. Pentru că, trebuie să admit că această trecere online accelerată de pandemie nu a făcut decât să scoată la suprafață lucruri care mocneau deja în profunzimi și de care, închiși între patru pereți, nu am mai putut fugi. Eu, ceilalți…
Sunt prima care se plânge de școlile închise și de impactul pe care școala online l-a avut asupra copilului meu. Există suficiente studii științifice care arată cum cultura copy-paste (sintagmă inspirată de Manfred Spitzer) afectează dezvoltarea cognitivă. „Citirea sau transcrierea unui cuvânt, pentru a-l capta mental (fără a face clic cu mouse-ul), reprezintă o importantă cale de aprofundare pe care mediile digitale o împiedică parțial sau total”. Și modul în care mediile electronice ne afectează negativ gândirea și memoria este tratat în studiul realizat de cercetătorii de la Harvard cu privire la „Influența motorului de căutare Google asupra memoriei. Efectele disponibilității permanente a informațiilor asupra gândirii noastre”. Multitaskingul și zappingul între mai multe medii digitale ne afectează grav capacitatea de concentrare, consultarea social media devine compulsivă, stima de sine scade, iar alunecarea din ce în ce mai profundă într-o lume virtuală ale cărei pârghii nu le stăpânim riscă să ne transforme într-o nouă specie de sclavi.
Cu toate acestea, problemele de adicție ale copilului meu mi-au permis să văd lucrurile nerezolvate, să iau decizii pe care în timp… normal, nu aș fi avut curajul să le iau. Cumva, și fără să o fi dorit evident, online-ul m-a apropiat de copilul meu. Mi-a dat posibilitatea să mă apropii și mai mult de familia mea, într-un val de solidaritate pe care nu l-am anticipat. Datorită mutării în online am stat mai mult cu copiii mei, am fost cu adevărat prezentă (concept pe care, din păcate, prea mulți părinți nu îl cunosc) și, în același timp, am putut lucra. Dacă nu ar fi existat posibilitatea de a lucra la distanță, ca atâtea alte milioane de oameni, nu știu ce am fi făcut. Nu în ultimul rând, am învățat enorm într-o mulțime de domenii, am făcut o mulțime de lucruri noi și am cunoscut oameni noi. Dovadă deci că realitatea virtuală nu este nici bună, nici rea, ci depinde de perspectiva din care privește creierul nostru lucrurile.
Rămâne totuși valabil faptul că modul în care această contopire între real și digital mi-a răpit practic copilul m-a făcut să reflectez asupra evoluției noastre ca specie. Mi s-a părut absolut fascinant modul în care tehnologia ne-a tăiat progresiv de cele trei ancore ale ființei umane – natură, semeni și sine. Tehnologia ne-a tăiat contactul direct cu pământul (înțeles ca natură, univers, divinitate…), tractorul eliberându-ne de fizic. Tehnologia ne-a tăiat contactul direct cu prietenii, familia și colegii, într-un joc parșiv al necesității. Tot tehnologia, cu toate noile gadgeturi ne-a tăiat de noi înșine, păstrându-ne atenția îndreptată permanent spre exterior, spre următorul lucru pe care ni-l dorim. Ne-am eliberat fizic de liantul cu natura, semenii și sinele, ne-am externalizat viețile (M. Ricard), transformându-ne într-o specie de Avatari care, în loc de capsulă, au un ecran.
Și mi se pare extraordinar de interesant momentul la care se produce. I-a luat creierului aproximativ 500 de milioane de ani pentru a-și dezvolta primele două părți, reptilian și limbic, trăind într-un prezent continuu. Nu trecut, nu viitor. Iar acum 2-3 milioane de ani, „brusc”, creierul aproape că și-a triplat volumul cu sosirea neocortexului care a adus cu sine nu doar o schimbare de design, ci o adevărată mașină a timpului care ne-a permis nouă, oamenilor, să evadăm din aici și acum ( D. Gilbert). În sfârșit, după ce am trăit ca niște sălbatici în aproape tot acest timp, acum aproximativ 50 de ani (adică acum 0,0000001% din existența creierului) am devenit digitali… Altfel spus, la început locuiam doar în prezent, apoi ni s-a dat un dispozitiv integrat de călătorie în timp, apoi ni s-a dat un dispozitiv extern de călătorie oriunde vrem…
Las în mâinile futurologilor speculațiile legate de mutația prin care trece specia noastră pentru a mă întoarce de unde am plecat: o conferință despre fericire din mijlocul nefericirii, despre creier ca o cale de acces către fericire. Dacă învățăm să îl pilotăm, avem toate șansele să ducem o viață fericită. Altfel, avem toate șansele ca el să preia conducerea și să ne ducă în direcția opusă.
O anecdotă în stil umor negru ilustrează perfect această direcție opusă. Mi-am întrebat copilul dacă s-a împrietenit cu alți copii internați la spital și mi-a răspuns că nu, pentru că ceilalți stau tot timpul pe Tik Tok. Făcând haz de necaz, am început să îmi legăn capul ritmat, dintr-o parte în alta, ca pendula unui ceas și i-am răspuns: „TIC TOC…”
Creierul este cheia. Ori ne stăpânește el pe noi, ori noi pe el. Pentru a-l domestici, primul pas este să ne întoarcem din călătoria exterioară (timp și spațiu) și să revenim la realitatea interioară. Să ne oprim din goană și să ne observăm gândurile, emoțiile și senzațiile, să ne reconectăm cu noi înșine, deci cu ceilalți, deci cu ceea ce ne înconjoară. Să ne reeducăm creierul pentru a vedea lucrurile bune, care ne încarcă. Iar aceasta necesită efort conștient și voluntar. Dar merită! Pentru că schimbându-ne creierul ne schimbăm mintea, schimbându-ne mintea, ne schimbăm creierul (R. Hanson).
Milton spunea că mintea poate face din paradis un infern şi din infern un paradis. Iar eu spun că fiecare dintre noi poate utiliza realitatea virtuală pentru a-și construi fericirea sau pentru a evada dintr-o realitate prea greu de dus aruncându-se în nefericire. Alegerea aparține (creierului) fiecăruia.
Tic tac…
ALINA PERRIN, Founder & CEO, SERMAN INSIGHT. Alina are o expertiză internațională de peste 20 de ani, construită în multinaționale lider de piață, pe poziții de Director de Resurse Umane. Completându-și experiența cu multiple cursuri și certificări în știința fericirii, Alina a creat în 2019 compania pe care o conduce astăzi și care are ca obiectiv construirea fericirii la nivel individual și organizațional, prin strategie, consultanță și programe de dezvoltare.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 272
Pentru abonare, click aici
