Radu Afrim: N-am vizitat alte mări, decât pe aceea a imaginației mele
Piesa de teatru „Pădurea spânzuraților”, regizată de Radu Afrim, are Conștiință. Iar Conștiința își joacă bine rolul. Te sfătuiește, te sfădește, te împrietenește cu tine, se ia la trântă cu tine, te face să râzi. Mai la pas, mai îmbrâncit, te conduce către casa sufletului tău, unde se află adevărul tău și unde sunteți numai tu și Dumnezeu. Calea către casă nu e dreaptă, pentru că șerpuiește prin toate locurile prin care ai de trecut și de trăit, de înțeles și de simțit.
„Pădurea spânzuraților” m-a cântat ca pe-o vioară. Așa că l-am invitat pe Radu Afrim să ne vorbească despre lumea din „Pădurea spânzuraților” și despre lumea sa.
Foto: Adi Bulboacă
Cum e să faci teatru altfel? Cum rămâi pe cursul tău (când alte cursuri îți sunt împotrivă) și cum nu mergi prea departe pe cursul tău (presupun că se poate întâmpla și asta, atunci când te opui opoziției)?
Cu mult înainte să fac teatru altfel, mi-am dat seama că fac cam totul altfel – începând cu faptul că eram singurul copil din clasă care scria cu stânga. Bănuiam că nu era ok, pentru că învățătorul mă trăgea de perciuni în sus până reușeam să scriu câteva litere – pe cele rotunde – cu dreapta. La începutul muncii mele de regizor tot felul de cronicari s-au găsit să mă tragă de perciuni, dar cred că era prea târziu. De asta îl iert pe învățătorul meu – pentru faptul că lumea conformistă din teatrul românesc mă lasă rece. Și pentru că am rezistat în lupta cu ea. Marele meu atu a fost publicul. La început nu și-a exprimat susținerea cel puțin nu era evident. Dar azi există internetul. Și e plăcut să poți mulțumi oamenilor, pe rețelele de socializare, pentru gândurile lor sincere.
E adevărat că încă există voci, printre profesioniștii din teatrul românesc, care nu cred că Marea Moartă are loc pe hartă, chiar dacă există desenată pe undeva și Marea Roșie. Ceva în genul ăsta. N-am vizitat alte mări, decât pe aceea a imaginației mele, așa că nu știu rețeta unui alt fel de teatru. Mereu mi s-a zis că fac teatru altfel. Mult mai simplu ar fi fost să fie scos cuvântul teatru din ecuație și să rămână doar altfel. Poate. Și așa mi-aș fi făcut mai mulți prieteni în breaslă. Dacă asta e necesar. Dar trebuie să recunosc că nu știu dacă mi-ar plăcea să-mi fac revelionul cu breasla. E posibil ca această breaslă să nu înțeleagă de ce, la 12 noaptea, în loc să beau șampania disperării că a mai trecut un an, mă duc să stau cu câinele meu, Bush, care se teme de artificii și petarde. Nu vreau să dau sfaturi, însă, după capul meu, fiecare artist ar trebui să facă teatru altfel. Organic altfel. Îți imaginezi o pădure în care nu întâlnești doi copaci din aceeași specie? Și vorbim de specii total necunoscute, inexistente în atlasul botanic. Așa ar trebui să arate scena noastră teatrală. Și, undeva, în mijlocul pădurii – ca locul de fumat din aeroport sau ca sicriul Albei ca Zăpada – să scrie caligrafic: „aici se face teatru tradițional“.
Ce îți place la ce faci? De unde-ți vine bucuria?
Îmi plac lucrurile aparent imposibil de rezolvat – ca textele de teatru sau scenariile care mi-amintesc de problemele de matematică în fața cărora plângeam cu capul în palme la masa de lucru. Acum n-o mai fac, pentru că am crescut și știu că există alte lucruri, mult mai serioase, pentru care ți se dă voie să plângi. Când dau peste un text scris ca la carte, cu cinci sau zece personaje care înțeleg ce-și spun și acționează după o logică impecabilă, nu le citesc decât până la jumate. Sunt mulți regizorii care preferă să lucreze soft & easy. Și actori, la fel. Trebuie că există, într-adevăr, o bucurie legată de temele pentru acasă care sunt cele mai grele. Și bucuria asta apare la rezolvarea lor. Însă trecem repede pe lângă bucurie, cu gândul la sora ei mai sofisticată: fericirea – cu care cel mult poți avea o scurtă convorbire telefonică.
Foto: Adi Bulboacă
Cum știi că ți-a ieșit treaba bine?
Pur și simplu știu. Dar actorilor le zic: „e cel mai prost spectacol pe care l-am făcut ever“. Iar asta de obicei e cu o zi înaintea premierei. Echipa nu e de acord cu mine, vociferează, eu pozez în singurul care deține adevărul absolut despre proiect. Deci tot echipa e cea care, de obicei, ține linia de plutire, stima de sine a unui proiect încheiat, a unui spectacol. Eu mă duc acasă, mă culc (prefer să nu împart cu nimeni noaptea aia) și, după o noapte de somn, dimineața îmi beau cafeaua, mă îndrăgostesc de spectacol în absența lui, uit tot ce a fost pe lângă subiect, uit că la repetiții lucrurile nu au mers cum îmi doream, uit de petele roșii de stres de pe față – și-mi amintesc că dermatologul mi-a zis: „mai bine pete roșii decât atac de cord“. Îmi amintesc că e o treabă de echipă și că toată lumea muncește cum știe mai bine – mai ales cu zece zile înainte de premieră. Apoi vine succesul – ca un rai prin care levitezi câteva secunde. Nefericirea e că nu vezi mare lucru din peisajul ăsta paradisiac. Degeaba ți-ai luat cu tine smartphone-ul cu aparat foto super șmecher.
Ești omul de care aveai nevoie când erai tânăr?
Frumoasă întrebare. În următoarea piesă pe care o s-o scriu eu, am s-o bag în gura unui personaj. Aștept să văd ce răspunde el și după aia îți scriu răspunsul prin SMS.
Vorbește-mi despre cum faci tu să-ți funcționeze echipa – cum îi găsești, cum îi ții aproape, cum îi inspiri și motivezi?
Funcționez diferit, în funcție de oamenii pe care îi am în față. Să nu uităm că actorii sunt extrem de fragili – asta nu mi s-a spus la școală. La început mă ascultam doar pe mine. Bănuiesc că actorii spuneau lucruri interesante la repetiții… dar crezi că mă interesa? Abia apoi am învățat să ascult. Chiar dacă, de multe ori, lumea tace. Am învățat să provoc ca să fiu provocat. Teatrul se bazează, totuși, pe un conflict de idei. Iar conflictul cere voci diferite, timbre diferite, răsturnări ale așteptărilor. Eu lucrez doar în companii de stat, deci castingul e de formă. Nu aleg dintr-o piață vastă de actori pe 10 care mă interesează. Aleg dintr-o trupă de 50 de actori pe 10 care mi se par mie potriviți – pe intuiție, pe feeling. Uneori greșesc, pe parcurs repar greșeala sau merg cu ea înainte – încercând să construiesc un peisaj frumos în fața pionului slab. Mai nou – poate de teama remușcărilor de după – îi pun pe alții să aleagă. La „Pădurea spânzuraților” coregrafa i-a ales pe aproape (!) toți soldații. Mă gândeam că apoi o să am libertatea să-i reproșez că a ales prost (zâmbește), dar n-a fost cazul aici.
Ridic de la început standardele de disciplină cât știu eu de sus. Pentru asta mă ofer ca model pe mine. Evident, unii se amuză de asta. Pe cine altcineva să iau drept model? Sunt aproape în situația modelului nud, pe care îl au studenții de la arte plastice – fără jenă, fără inhibiții, fără limite. Evit să le zic tinerilor actori ce mi se zicea mie: „pe vremuri, actorii făceau așa și așa, veneau cu 5 ore înainte de spectacol, locuiau în cabină cu Muza și se îmbătau cu vinul sec al disperării, dicția era dicție, iar teatrul cu „t“ mic era dat pe ușă afară, cu șuturi în fund”.
Școala nu m-a învățat nici măcar să dau feedback pozitiv actorilor și tehnicienilor, dacă am avut parte de un moment excelent la repetiție. Când am lucrat prima dată în München și am văzut că, la finalul primei repetiții, actorii s-au adunat într-un cerc, l-am întrebat pe sufleur: „Ce vor ăștia, de nu se duc acasă?“. Mi-a spus că actorii așteaptă părerile mele, dar să fiu atent că le așteaptă mai ales pe cele pozitive. Adică eu trebuia să le zic de bine. Să știi că a fost o lecție greu de învățat! La început mi se părea că mint cum respir, că sunt idiot: „Ce să le zic eu ăstora de bine, că nu mi-a plăcut nimic în mod special. Și-au făcut meseria bine și cu asta basta, ne vedem mâine. Dacă ne mai vedem.“ Și totuși am perseverat în exercițiul ăsta. Când m-am întors în România, am dat iarăși Skip acestui moment. Aici mereu este un actor care zice „Hai, la o ciorbă, știu eu un loc“.
Foto: Adi Bulboacă
Suntem într-o lume care vânează greșelile. Ținem să învățăm din greșeli. Și căutăm greșiții. Ca să nu le iertăm greșiților noștri.
E drept că uit să le dau actorilor pauză. Fumătorii disperă. De multe ori nici n-au curajul să ceară pauză. În timpul lucrului la Pădurea nu au avut curaj – îl delegau pe unul mai inconștient să ceară pauză (zâmbește).
Cum îți păstrezi gândirea proaspătă?
O las să se ia la trântă cu simțirea. Organizez periodic competiții din astea, la care asistă grupuri de inițiați – cel mai adesea actori – și fac în așa fel încât să nu prea câștige gândirea. Să nu și-o ia în cap (zâmbește). Și atunci ea merge la sala de fitness, se antrenează, curge apa pe ea, dă jos straturi de grăsime. În tot acest timp, simțirea merge la supermarket, își ia o sticlă de rose și sărbătorește victoria următoare.
Când nu sunt la teatru nu mă gândesc la proiectul în lucru, și nici la cel următor. Mă iau cu altele. Încerc să stau de vorbă cu oamenii – cel mai adesea cu oameni care n-au intrat niciodată într-o sală de teatru – și le ascult poveștile. Dacă au. Dacă n-au, găsim altceva de făcut. Dar, în general, lumea are povești. Și imaginație. Nu provoc destăinuiri, însă mereu am parte de ele. Mintea mea nu se ocupă cu evaluarea celor care mi se spun, ci doar îmi arată ceasul când e momentul să trec la treabă. Astea-s pauzele dintre cele două repetiții zilnice, la teatru. Și mai există pauzele dintre proiecte – în care fug acasă, în Ardeal, fără să stau pe gânduri. Nu mă uit la filme lejere sau la emisiuni stupide, cum îmi spun alții că fac pentru a-și odihni mintea. Nu ascult muzică ușor vandabilă. Viața e prea scurtă ca să nu fii ultra-selectiv.
Știi că echipa nu așa funcționează, dar totuși începi cu observațiile nasoale. Pentru că nu vrei să le uiți, pentru că le-ai notat, la lumina telefonului, ghemuit în fundul sălii, în timpul premierei. Pentru că ești obsedat de perfecțiune și nu te poți bucura împreună cu o sală de șaptezeci sau de nouă sute de spectatori de lumina pe care o dau cei de pe scenă.
Mă întrebi cum îi țin pe actori? De multe ori le dau drumul: „poți să pleci“, le zic. Și le-o mai zic pe aia nasoală: „nimeni nu e de neînlocuit“. Deși dintotdeauna știu că nimeni nu poate fi înlocuit.
Ce înveți de la oamenii cu care lucrezi?
Enorm de mult. Și nu e vorba de meserie. Se știe că nu accept să primesc de la actori idei de construcție a situațiilor scenice, nu primesc idei de regie. Devin acid atunci când un actor își oferă ideile. Tot ce au voie să facă este să-l dezvolte pe omul pe care-l au de jucat fără să bruieze prea mult devenirea omului cu care joacă. Din păcate, nu rămâne mult timp de socializare – durata facerii unui spectacol scade pe an ce trece. Cred că de la Manole, de exemplu, aș fi putut învăța ceva rețete de mâncare exotice – și ăsta nu e lucru puțin (zâmbește); de la un actor pescar de pe Dunăre aș fi putut învăța răbdarea așteptării; de la actorii maturi, cu care am lucrat în anii trecuți, am învățat chestii esențiale de supraviețuire și conviețuire în lumea dură a teatrului. Cu umor și cu detașare m-au învățat. E mult de zis, în fiecare zi ai putea prinde ceva din zbor. Faza e că nu sunt omul care se trezește cu gândul de a învăța ceva nou zi de zi. Sau nu e ăsta verbul de folosit. Poate că verbul e a primi. Pentru că știu cât dau eu, în profesie. Doar aici dau tot ce știu, în fiecare secundă de repetiție.
Lăsând la o parte mintea fresh, nu pot să nu mărturisesc aici că mintea obosită, adică mintea aia trecută de ora maximei lucidități, adică de la 3 noaptea, mintea de la 4 dimineața, care nu doarme în după-amiaza ce vine, mintea care mustește într-o insomnie à la Cioran, mintea aia poate face minuni (zâmbește) pentru cei care lucrează și cu altceva decât cu logica, pentru cei care nu vor să știe exact de unde e izvorul gândurilor sau ideilor lor.
Ce urmează, pentru artistul Radu Afrim?
The same old song (zâmbește). Acum lucrez la Iași, la un text de Ivan Viripaev, cel care a provocat și sublima Beție pe care am tras-o cu ungurii de la Mureș. Apoi, la Craiova, cred că o să reiau, după mulți ani, o piesă de Cehov – pe care acum îl citesc cu totul altfel. Apoi mi-e dor să lucrez în ungurește, din nou, în Ardeal. Vreau să-mi iau timp pentru scris și fotografie. Nu știu dacă voi reuși. Totul trece atât de repede – termin propoziția asta, mă uit pe fereastră și văd că e din nou vară. Și stau în curte cu câinii.
Mă sperie proiectele de viitor îndepărtat. Deși le am. Când mi se urează succes, ripostez. De obicei, lumea îmi urează succes la despărțire – când urc în mașină sau în tren, când e cel mai trist. Eu ripostez. Spun: „urează-mi altceva!“
Vrei să le mai spui oamenilor ceva și nu te-am întrebat?
Să-mi spună mai multe despre ei. Știu să ascult. (zâmbește)
Prima parte a acestui interviu o puteți citi aici: Radu Afrim vorbește despre Pădurea Spânzuraților: Războiele se poartă în inima omului
Acest articol este preluat din Revista CARIERE (nr. 254/februarie 2019). Pentru detalii legate de abonare, click AICI!