Oameni, fapte și valori
Bun de patrimoniu
(IV)

Monica Stroe, doctor în sociologie, lector al Facultății de Sociologie din cadrul SNSPA

„Riscul gândirii trecutului într-un mod canonic e să pierdem curiozitatea de a-l descoperi cu propriii ochi și de a dialoga cu el”, afirmă antropologul Monica Stroe, doctor în sociologie, lector al Facultății de Sociologie din cadrul SNSPA. Și explică asta îndemnându-ne prin întrebări concrete, ancorate în realitate, să descoperim fiecare cât adevăr se ascunde, de fapt, în afirmația ei: „Ce sursă de inspirație are, de exemplu, o fată care crește într-un peisaj urban, în care monumentele omagiază aproape exclusiv bărbați de stat? Cum poate prinde un adolescent gustul pentru lectură, când manualele de literatură română îl expun doar la scriitori canonici din secolele trecute? Ce relevanță are pentru o persoană romă un manual de istorie, care glosează peste istoria robiei romilor? Paradoxul este că versiunile canonice ale istoriei cu I mare și ale culturii cu C mare vehiculate astăzi sunt încă în mare măsură tributare versiunilor construite de propaganda național-comunistă a Tezelor din iulie 1971”.

De aceea, în opinia ei, patrimoniul, ca formă de recuperare a memoriei, poate deveni sau redeveni interesant cu condiția să fie supus unor discuții reale, nu dominate de normativitate. UNESCO, de exemplu, ca instituție canonică, ce stabilește reperele în materie de patrimonializare, a relaxat aceste cadre prin introducerea categoriei patrimoniului imaterial, care oferă un cadru de patrimonializare formelor de expresivitate umană care sunt încă active. Cu această inițiativă, UNESCO a propus schimbarea de paradigmă din logica venerării capodoperelor materiale ale trecutului în cea a valorizării expresiilor culturale vii, încă relevante, în principiu, pentru comunitățile care le întrețin. ”Așadar, patrimoniul are o miză contemporană atâta timp cât este «coborât» printre oameni”.

Ar înlocui termenul „comori” cu cel de memorie, însă. Și asta pentru că, în opinia ei, „Patrimoniul este până la urmă o formă de conservare a memoriei și cred că e foarte grăitor și ce alegem să uităm și de ce. Siturile industriale și statuile din perioada socialistă sunt două exemple de straturi de memorie pe care puține voci din societatea românească le-ar asocia cu categoria patrimoniului. Aceasta deși primul, patrimoniul industrial, este o categorie cu care operează chiar UNESCO și avem multiple exemple de reconversie și reintegrare în țesutul urban, iar pentru cel de-al doilea avem exemplul Memento Park, din Budapesta, un muzeu în aer liber, creat în 1991, care reunește statuile socialiste colectate de pe teritoriul Ungariei”.

„A trăi ancorat în simbolurile tradiționale naționale e o sursă de confort identitar pe care îl căutăm în condiții de insecuritate”

Orice formă de „moștenire”, de transmitere, este domeniul educației, spune ferm Monica Stroe, cu mențiunea că este cel puțin la fel de important pentru societatea românească să se conecteze mai bine la prezent și să caute soluții la problematicile unei societăți din ce în ce mai diverse. „A trăi ancorat în simbolurile tradiționale naționale, e o sursă de confort identitar, pe care îl căutăm oarecum justificat în condiții de insecuritate economică, geopolitică, climatică etc. Dar această ancorare poate avea o dimensiune nefastă, cu consecințe din ce în ce mai îngrijorătoare: naționalismul, excepționalismul și intoleranța. Poate să însemne ancorarea într-un trecut mitizat, care nu mai oferă soluții la prezent. E suficient să ne gândim că mult-apreciata perioadă interbelică a întreținut – prin elitele sale intelectuale – un climat ideologic care a făcut posibile Al Doilea Război Mondial și Holocaustul”, mai atrage atenția antropologul.

Și atunci, care ne sunt reperele? Cum le alegem? „Tocmai aceasta este o întrebare foarte provocatoare. E un mod de a problematiza modelele luate de-a gata, consolidate sub formă de statui, manuale, discursuri oficiale”, apreciază ea.

În concluzie, a cui este responsabilitatea de a construi sau de a reclădi conștiința publică și mândria față de valorile naționale? „Răspunsul este complicat și are și o dimensiune socio-economică pe care mi-ar fi greu să o sintetizez în câteva cuvinte. Aș semnala, aleatoriu, două componente, fără pretenția că acestea sunt decisive, dar mi se pare important să fie puse în discuție. Cred că o contribuție mare ar avea-o instrumentele de finanțare a culturii independente. Poate părea paradoxal, dar cred că atâta timp cât creația culturală contemporană este sugrumată de subfinanțare, a concentra resursele pe patrimoniu echivalează cu a ține artificial în viață un organism care nu respiră autonom. Atâta timp cât publicul este expus la acte culturale și acestea devin parte integrantă din viața sa, el își poate însuși mecanisme pentru problematizarea și recuperarea memoriei. Apoi, muzeele în România întrețin în general un discurs vetust, intimidant despre patrimoniu, care are mare nevoie de împrospătare”, a încheiat Monica Stroe.

Articol preluat din numărul 262, noiembrie 2019, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.