Vama Siret. Granița dintre infern și speranță

Vama Siret. Lacrimi, frici, durere, oboseală – asta e în sufletele ucrainenilor care au ales să fugă din calea războiului și să vină în România. O licărire de speranță se simte în ochii mamelor cu copii în brațe sau cu bebeluși în cărucioare abia după ce realizează că românii vor din tot sufletul să-i ajute.

Imediat ce trec vama în România, sunt întâmpinați de autorități și întrebați în rusă, ucraineană, engleză și română dacă au nevoie de ajutor – mâncare, transport, cerere de azil, cazare, să se încălzească puțin într-unul dintre corturile pregătite special pentru ei sau poate doar de un ceai cald.

Am fost și eu în Vama Siret împreună cu Paul Diaconu, managerul firmei Pavini Intermedieri și Consultanță, care s-a alăturat cu mare drag inițiativei Revistei CARIERE de a duce ajutoare refugiaților. Am donat astfel pături, apă, pastă de dinți, periuțe de dinți, absorbante, covrigei, sticksuri, pampers, mâncare pentru bebeluși, șervețele umede, biscuiți, checuri. Mulțumim, Paul!

Vama Siret. Lacrimi, frici, durere, oboseală – asta e în sufletele ucrainenilor care au ales să fugă din calea războiului și să vină în România.

Teamă risipită cu Google Translate

Ora 22. ONG-uri din toată țara, dar și din Turcia și Italia, preoți ortodocși și adventiști, translatori, pompieri, polițiști, jurnaliști sau oameni simpli, toți încearcă să ajute. Nimeni nu stă pe margine. Nici noi!

O femeie în vârstă, în jur de 70 de ani cred, se teme de toți oamenii. Trage cu greu un troler după ea și ține strâns la piept un carnețel gri. Are o mină extrem de îngrijorată și nu este deloc încrezătoare în noi, în ciuda zâmbetelor noastre largi. Nu reușim să ne ne înțelegem cu ea în nicio limbă – știe doar rusa.

Îi arăt telefonul, dau pe Google Translate și reușesc, cu greu, să încep o conversație cu ea. O asigur că tot ce vreau este să fie în siguranță. Timid, degetele i se descleștează de pe carnețelul gri. Îmi arată chiar un număr de telefon din agenda prețioasă. Paul sună la numărul respectiv și așa aflăm că într-o oră jumătate vine cineva să o ia.

Până atunci, ar fi bine să stea într-un cort, la căldură, nu la 0 (zero) grade Celsius… Ne sare un translator în ajutor, îi explică de ce ar fi bine să intre în cort și reușim să o convingem că îi va fi mai bine.

Of! Mă uit în jur și nu-mi vine să cred ce mi se derulează în fața ochilor. Atâta tristețe, atâta neputință, atâta resemnare! Tot sper că e un coșmar, dar nu, e doar trista realitate. Mă agăț de un zâmbet ivit în colțurile gurii unei mame cu un bebeluș în brațe și mă îndrept către o tânără, să văd dacă pot să-i fiu de ajutor.

“Tatăl meu nu a vrut să părăsească apartamentul, pisica și mașina. A rămas acolo”

 

Ora 22.30. Alina. Așa o cheamă. O întreb cum se simte. “Tatăl meu a rămas în țară. Nu a vrut să lase acolo apartamentul, mașina, pisica. A rămas acolo. Îmi este foarte teamă pentru viața lui și mă gândesc că poate nu am să-l mai revăd niciodată. Acest sentiment nu poate fi descris în cuvinte. E crunt. Dureros. O suferință permanentă”, răspunde ea fără să stea prea mult pe gânduri. Niciun cuvânt despre ea. Doar despre tată.

Nu va rămâne în România, ci va merge “afară, la niște rude”. Mă bucur că are soluție, iar ea îmi zâmbește cu ochii negri, scânteietori: “Sunt surprinsă de cât de bine ne-ați primit și de cum v-ați preocupat să ne ușurați din povara asta și așa mult prea greu de dus”.

“Când am intrat în România nu aveam încredere în nimeni, eram speriată, mă așteptam la ce este mai rău”

Ora 23. Și Natalia a trecut granița și respiră ușurată că se află departe de război. “Sunt dintr-un orășel de lângă Cernăuți. La noi deja începuseră să se audă bombardamentele. Îmi era frică să mai rămân. Am auzit de fete care au fost violate de ruși, nu știu dacă este adevărat sau nu. Însă eram panicată. Stăteam cu spaima mereu că o să mor în orice clipă sau că cine știe ce o să mi se întâmple. Fratele și tatăl meu au rămas în Ucraina. Mama mea a murit când eu aveam cinci ani. Sunt singură, într-o țară necunoscută. Când am intrat în România nu aveam încredere în nimeni, eram speriată, mă așteptam la ce este mai rău! Dar când am văzut cum sunt primită, am început să prind încredere că poate o să fie bine. Se întrezărește o fărâmă de speranță. Dar bine nu pot să fiu la gândul că familia pe care o mai am s-ar putea să nu o mai văd niciodată. Intenționez să rămân aici pe toată durata războiului, că nu am unde în altă parte să mă duc, dar și pentru că mi s-a oferit cazare pe termen lung și mâncare și mi s-a promis că voi fi ajutată să-mi găsesc și un job. Cei care mă ajută sunt oameni simpli, pe care astăzi i-am cunoscut. Și e destul de greu să ai încredere. Am 24 de ani. Vreau să se termine războiul, dar nu cred că o să fie prea curând sfârșitul. Cred că-l vom pierde oricum. Poate că era mai bine să ne anexăm Rusiei, nu mai mureau oameni, nu mai era război. Pe de altă parte, ne pierdem identitatea. Nu exista variantă bună pentru noi. Avem un președinte curajos, sperăm că știe și ce face, nu doar că are curaj”.

Șpagă la propriii vameși, ca să se salveze

Este 23 și 44 de minute. Un bărbat ucrainean ne roagă să-l ajutăm să găsească cazare la un hotel, chiar și la 100 de km de Vama Siret, pentru prietenii lui, pe care îi așteaptă de câteva ore bune să intre în România. E vorba de Vitali (37 de ani, din Cernăuți, oraș aflat la doar 43 de km de Vamă), care a venit în România chiar pe 25 februarie, ziua în care în Ucraina s-a instalat legea marțială și bărbații cu vârste cuprinse între 18 și 66 de ani nu au mai avut voie să părăsească țara. În acea zi, Zelenski, președintele Ucrainei, a semnat decretul de mobilizare generală care vizează o perioadă de 90 de zile. Vitali a lăsat tot ce avea în Ucraina: apartamentul, zece mașini (se ocupa cu vânzarea lor) și o afacere. Și-a luat soția și cei trei copii și au plecat cu toții spre România, unde îi așteptau niște amici. Acum sunt în siguranță, la Ploiești.

“Din cauza faptului că la vama noastră formalitățile au durat opt ore s-a depășit ora 20:00 și, conform legii, nu mai aveam voie să părăsesc Ucraina. Am reușit totuși să intru în România la 21:15, contra sumei de 300 de dolari, bani pe care i-am dat, dacă vă vine să credeți, propriilor noștri vameși! Sumele cerute de aceștia au ajuns până la 2.000 de dolari pe mașină. La voi am fost uluiți să vedem cât de bine organizați sunteți; toate formalitățile au durat trei minute și nu doar că nu ni s-a cerut nimic, ci toată lumea a încercat să ne ajute”, spune Vitali.

“Noi avem bani și lucrurile au fost mai ușoare. Dar nu putem să nu ne întrebăm ce se întâmplă cu cei care nu au și sunt nevoiți să rămână acolo. Pentru că nu au nicio șansă să treacă fără să plătească. Știu că președintele nostru este văzut ca un erou. Este adevărat că a dat dovadă de curaj și în toată lumea a devenit plăcut, dar noi credem că acest război nu poate fi câștigat de noi. Și atunci merită să-și piardă atât de mulți oameni viața? Am trei copii mici – de 6, 7 și 8 ani, două fetițe și un băiat. Cum să-i las fără tată? Eu sunt și cel care aduce banii în casă. Am o firmă de construcții și vând și mașini. Am stat 18 ani în America și am lucrat în acest domeniu și apoi am revenit în țara mea unde mi-am făcut propriul business”, adaugă Vitali.

Ce pot să-i spun? Îmi caut cuvintele și nu le găsesc. Dar el continuă să-mi vorbească, pare neobosit. E recunoscător românilor, iar pe mine mă cuprinde o emoție pozitivă. Iată, suntem și noi buni la ceva!

“Poporul român mi-a predat o lecție mare: despre cum să fii bun cu cel de lângă tine”

“Nu am cuvinte ca să arăt cât de recunoscător le sunt românilor pentru cum s-au comportat cu noi. Nu doar cu mine, cu toți cei din țara mea care și-au găsit salvarea aici. Din păcate, mai am rude în Ucraina. Sora mea se află într-un oraș care încă nu este afectat, însă îmi e teamă pentru ea și sper să ia mai repede decizia de a pleca de acolo. Insist să vă spun că nu ne-am așteptat nicio secundă să fim atât de bine primiți și tratați de români, este un sentiment foarte plăcut să știi că nu te-au abandonat toți. Nu știu să vă spun dacă într-o așa situație noi v-am fi ajutat, îmi place să cred că da, dar acum este ușor să spun acest lucru. Însă, categoric nu ne-am fi mobilizat în așa manieră. Nu ne-am fi sacrificat atâta timp, așa de mulți bani și nu știu dacă am fi primit niște străini în propria casă și să împărțim mâncarea și patul cu ei. Poporul român ne-a dat o lecție. Mi-a predat o lecție mare: despre cum să fii bun cu cel de lângă tine care se află la necaz. Ne-au ajutat cu multe, de la translatori, mâncare caldă, cafele, transport pentru cei care au nevoie, cazare în pensiuni sau chiar în casele oamenilor. Ajutor cu actele pentru cei care vor să părăsească România și nu au tot ce le trebuie. Știam de mult că o să vină războiul, eram convinși, era vorba doar de timp până când o să înceapă și iată că ne aflăm în toiul lui și din păcate este prea departe sfârșitul. Iar când o să se termine nu va mai rămâne mare lucru din Ucraina”, conchide afectat ucraineanul.

Oferă ajutor 24 din 24 de ore

ONG-uri din țară, dar și din Turcia și Italia, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Adventistă, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență sunt, încă de la începutul conflictului din Ucraina, în Vama Siret, să dea o mână de ajutor celor care au ales să vină în România pentru a scăpa de război.

Beniamin Cazacu, de la Asociația Misionând Generația de Mâine (MGM) ne povestește că a venit cu ajutoare la Vama Siret încă de a doua zi a conflictului dintre Rusia și Ucraina: ”Suntem prezenți 24 din 24 de ore. Avem colegi în trei ture, astfel încât să acoperim întreaga zi. Oferim o masă caldă, un ceai, o cafea, o vorbă bună, un sfat, îi îndrumăm în funcție de ce nevoi au cui să se adreseze”.

“Ucrainenii se așteaptă cumva să fie întâmpinați aici de soldați cu arme în mână și când văd că, de fapt, sunt primiți cu brațele deschise de oameni care le oferă ajutor, o masă, transport, translator, cazare, sprijin pentru obținerea actelor, sunt impresionați. Numeroși ucraineni ne-au spus, cu lacrimi în ochi, că ei nu credeau că așa sunt românii, un popor atât de bun. Nu aveau deloc o impresie atât de bună despre noi, iar acum le pare rău de felul în care ne priveau”, adaugă Beniamin Cazacu.

El spune că la început au venit mulți ucraineni, a mers greu la Vama ucraineană, se făcuseră cozi de kilometri întregi. “Acum nu mai sunt atât de mulți care vin pe jos, înainte mergeau kilometri pe jos și stăteau în frig, mame, copii, bebeluși, dar acum numărul lor a scăzut. Însă tot vin sute de oameni pe jos. Dar acum vin mulți cu mașini”, completează Beniamin, care e bucuros că “ONG-uri, biserici, grupuri de oameni, toți îi întâmpină și îi ajută, asta e frumos”.

“Au venit ucraineni care nu știau nicio altă limbă. Sau alții care știau doar rusă. În general, bătrâni. Le era teamă de noi. Cu greu au căpătat încredere. I-am ajutat cu Google Translate, dar avem și translatori. Ne-am bucurat să-i vedem cum încep să-și dea seama că vrem să-i ajutăm, că nu sunt în pericol și să înceapă să ne acorde credit”, povestește Beniamin Cazacu.

“Soțul meu a rămas acolo. Oare am să-l mai văd vreodată?”

 

Ora 01:19 (zero grade). În timp ce ne plimbăm printre corturile celor care dau o mână de ajutor, am întâlnit-o pe Ludmila. O tânără de 25 de ani, venită la noi în țară cu bebelușul. Primise ajutorul celor de la corturile bisericii adventiste. “Copilul doarme în cărucior lângă mine, iar eu mănânc o supă caldă – și să mă încălzesc, dar și de foame. Sunteți un popor minunat! Dați dovadă de atâta bunătate! Deși aveți și voi grijile voastre, le-ați lăsat deoparte, ca să fiți alături de noi. Atâta solidaritate nu credeam că este posibilă. Mă așteptam ca la graniță să găsesc oameni înarmați și care să ne facă grea trecerea în România. Și voi cât de frumos vă purtați cu noi, de parcă am fi frați. Păcat că soțul a rămas acasă. A fost nevoit să rămână în război. Oare o să-l mai văd vreodată?”, ne spune cu voce tremurândă, printre sughițuri de plâns, Ludmila. Îmi vine și mie să plâng – nu au cum să nu te miște toate aceste mărturii emoționante, dar mă abțin cu greu.

Ora 01:36. La standul celor de la ADRA îl găsim pe Dumitriu Mirucă. Se preocupa ca fiecare ucrainean care trecea pe acolo să nu plece fără să îi fie rezolvate problemele. “Noi facem parte din Biserica Adventistă. Am venit aici vineri seara și am stat încontinuu și am dus oameni la pensiuni, hoteluri sau în casele oamenilor care s-au oferit să îi primească pe vecinii noștri în căminul lor. Îi ajutăm cu mâncare, haine, transport, cazare. Îi cazăm și la pensiuni, dar și la cei din Biserica Adventistă, am apelat la ei și îi ducem la ei, stau acolo gratuit. Îi ducem și la Suceava, să-și rezolve cu actele, cu pașapoartele. Cum ei nu știu orașul, încercăm să le ușurăm cât se poate din greutăți. Îi ducem noi. Am stat de vorbă cu o doamnă doctor și cu o doamnă inginer din Ucraina și s-au arătat pur și simplu uimite și se întreabă de ce noi românii facem gesturile astea pentru ei pentru că strămoșii lor nu s-au purtat frumos cu strămoșii noștri, au spus-o chiar ei. Și spun că la ora actuală dacă noi ne-am duce la ei în țară ei nu s-ar purta așa. De ce noi ne purtăm atât de frumos, de ce suntem atât de primitori? Au rămas pur și simplu fără cuvinte, de ce noi, românii, facem lucrurile astea pentru ei. Până acum, în Europa – am stat 10 ani în Spania – eram socotiți ca niște țigani. Acum percepția aceasta s-a schimbat. Solidaritatea noastră, unitatea noastră și dorința de a-i ajuta, de a face un bine s-a văzut. Nu mă așteptam nici eu să fim așa. Și am văzut aici toate bisericile, nu numai pe cea a noastră!”, spune, mândru că e român, Dumitriu Mirucă.

“Un război mai mare decât cel din țara mea” – copil bolnav de cancer, plecat din Ucraina

Ora 4.40. Termometrul arată – 2 grade. Înghețați, ne retragem în mașină, să dormim puțin, dar cu gândul la voluntarii care stau acolo, minut de minut, zi de zi, în frig, cu zâmbetele pe buze, gata oricând să ajute. Mintea îmi fuge și la ceea ce se întâmplă în Ucraina și cum soldații trebuie să se lupte nu doar cu inamicii, dar și cu gerul și cum acesta din urmă reprezintă cea mai mică problemă pentru ei acum. Reușim să dormim până la 7 fără un sfert. Când mă trezesc, nu-mi pot lua ochii de la valurile de oameni care trec pe lângă mașină. Mame, multe mame, cu bebeluși în brațe sau în carucioare, copii cu plușuri – jucării de care nu se pot despărți, dar și prieteni patrupezi – căței, pisici, care nu au putut fi lăsați acasă. Sunt doar membri ai familiilor, cu drepturi depline!

O tânără de doar 22 de ani, Anastasia, chiar din Cernăuți, înaltă, cu ochi mari, albaștri și înlăcrimați, mă abordează și mă întreabă dacă pot să o ajut cu bani. Și imediat îmi explică: “Nu sunt săracă. Dar nu am bani schimbați în moneda voastră. Și îmi este frică că nu o să reușesc să schimb rapid. Plec în Iași, unde mă așteaptă o verișoară care a venit acum două zile aici. Și sunt cu băiețelul meu. Are trei ani și este bolnav de cancer. O să plecăm în Germania să încercăm să-i continuu tratamentele. Soțul a rămas obligat în Ucraina. Nu că nu ar fi vrut să-și apere țara, dar și dacă scapă, nu știm dacă atunci când o să ne revedem o să-l mai vadă pe cel mic. Acum e stabil. Dar îmi e teamă. Nu dorm de atâtea luni, gândindu-mă că o să-l pierd… E un război mai mare decât cel din țara mea. Iar acum nu-l mai am nici pe soțul meu alături de mine”.

Și Anastasia este impresionată de felul în care ne-a găsit: “Verișoara mea îmi spusese, dar nu mi-am putut imagina că sunteți atât de sufletiști. De aceea am îndrăznit să te întreb de bani. Să știu că am când ajung în Iași până mă întâlnesc cu ea. Durerea mea e atât de mare! Pentru copilul meu. Pentru soțul meu. Pentru părinții mei, care nu au vrut să părăsească Ucraina. Pentru mine, pentru că sunt singură și greul presimt că abia acum începe. Într-o țară străină, doar cu doi prieteni, cu un copil atât de bolnav. Nu cred că o să mai fiu niciodată eu cea de dinainte de toate lucrurile astea”, îmi mai spune, printre lacrimi, tânăra ucraineancă. Dacă până în acel moment mi-am putut stăpâni emoțiile, gândindu-mă că acești oameni au nevoie de zâmbete, de sfaturi care să-i motiveze, acum nu am mai putut să-mi rețin lacrimile, care-mi curg șiroaie. Am simțit nevoia să o iau în brațe. Aș fi vrut să-i spun că o să fie bine, dar în acea clipă nu eram deloc convinsă că e ceea ce vrea să audă și nici că ar putea fi adevărat. Durere, neputință, frică, apăsare – toate m-au cuprins, rând pe rând. După o noapte în care m-am simțit bine că pot să ajut, acum neputința mea îmi făcea rău. Durerea pe care o simte o mamă al cărui copil este grav bolnav sper să nu o cunosc niciodată!

Și teama că nu i-aș mai putea spune nimic persoanei iubite… Uf, și ultima noastră ceartă ce prostească a fost! Dacă aș fi și eu în situația Anastasiei? Dacă ai fi tu și nu ai mai apuca să-i spui te iubesc celui care-ți este în suflet?

M-a îmbrățișat. O îmbrățișare de care cred că aveam nevoie mai mult eu decât ea. “Popor frumos, trebuie să știe toată lumea cât de buni sunteți. Meritați tot ce e mai bun! Vă ajutați semenii și asta e mare lucru”.

Cum a ajutat Biserica Ortodoxă

Stăm de vorbă și cu Teodor Constantin Oprea, consilier cultural al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. “Suntem prezenți în Vama Siret încă de la primele clipe când refugiații au început să tranziteze această vamă și să vină în România, să fugă din calea atacului armat militar care se desfășoară în Ucraina”, ne asigură el.

“Ucrainienii au fost într-adevăr uimiți de primirea pe care le-au făcut-o românii. Aparențele întotdeauna înșală! Biserica, prin toți credincioșii ei, dar și prin oamenii de bine, dar remarc și faptul că autoritățile au fost solidare în aceste momente, iată-ne că suntem aproape de sufletele suferinde, înlăcrimate, care din cauza fricii și panicii părăsesc țara lor și intră pe teritoriul românesc. Trebuie menționat faptul că românii au avut întotdeauna un suflet bun. Și iată că românii au arătat încă o dată și dau dovadă încă o dată de umanitate și de un sentiment de frățietate cu popoarele pe care le au în preajmă. Așa cum sunt și frații noștri ucraineni. Nu a contat limba, nu a contat rasa, nu a contat etnia, nu a contat religia. Cel mai mult a contat să fim în ajutorul aproapelui nostru”, spune consilierul cultural al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.

Ucrainenii se așteptau să fim înarmați. “Noi am fost înarmați cu duhul blândeții, cu rugăciune, cu asistență religioasă, duhovnicească dar și cu asistență umanitară. Nu ne-am putea rezuma la faptul că am oferit un ceai cald, o cafea, alimente, produse de igienă personală pentru cei care și-au lăsat totul în spate și au trecut granița, am căutat în primul rând să oferim suport moral, suport duhovnicesc, religios, psihologic pentru a-i putea ajuta să depășească clipele de greutate pentru ei, de vitregie a timpurilor pe care ei le trăiesc pe teritoriul Ucrainei”.

2500 de locuri de cazare oferite de și prin Biserica Ortodoxă

“Cu ajutorul autorităților suntem prezenți în prima linie – traducători, voluntari, transport și cazare. Avem în acest moment disponibile peste 2.500 de locuri de cazare, unele pe termen scurt, altele pe termen îndelungat. Suntem aproape cu tot ce putem și aducem mulțumiri aici în primul rând parohiilor, mănăstirilor și tuturor oamenilor care și-au oferit propria locuință sau o cămăruță spre a fi pusă la îndemâna celor care au venit și nu aveau unde să-și plece capul. Într-adevăr, trebuie menționat că foarte mulți nu au zăbovit decât o zi sau două în țara noastră, știut fiind faptul că aceștia pleacă spre a-și întregi familia în multe țări din Occident. Și poate și pentru că mulți nu se așteptau la dragostea cu care au fost primiți și își rezervaseră din timp drumul sau acomodarea în alte locații din Europa”.

Și bariera limbii a fost depășită

Nici bariera limbii nu a fost un impediment în a-i ajuta pe ucraineni. “Toți s-au înțeles și prin semne și cu sprijinul tehnologiei Google Translate, dar și cu sprijinul preoților noștri care în această zonă – Vama Siret, vorbesc limba ucraineană, unii limba rusă, dar și limbi de circulație europeană – engleză și franceză. Și au fost de folos pentru cei care au avut nevoie de o îndrumare, un sfat sau de o anumită orientare, debusolați cei mai mulți dintre ei aici intrând în țara noastră. Ceea ce se întâmplă în Ucraina nu știm decât de la presă, televizor, dar din punct de vedere sufletesc este o amărăciune. Vărsarea de sânge niciodată nu va aduce liniște, pace sau o bunăstare a unui popor”, conchide Teodor Constantin Oprea.