Sfârșitul lumii e un tren | Invitație la lectură 

Cine suntem când mintea devine un animal? Cum supraviețuim foametei, spaimei, abuzurilor celor mai grave? Ne putem imagina că ni s‑ar putea vreodată întâmpla nouă, ne putem pune în locul victimelor? Sau credem cu tărie că suntem feriți de grozăviile istoriei, că trăim cea mai bună perioadă a omenirii, că a trecut vremea dictatorilor, a politicii terorii și controlului polițienesc? Daniela Rațiu dezvăluie în nota de final că personajele romanului Sfârșitul lumii e un tren sunt inspirate de propriii bunici și că a crescut cu aceste istorii de familie, povestite de mama și mătușa sa, care au călătorit cu trenul foametei. A văzut prin ochii lor „bocancii soldatului rus deschizând ușa compartimentului. Uriași”. Ce a determinat‑o să le scrie povestea este o fotografie cu refugiații ucraineni care trăiesc și acum, atât de aproape de noi, tragedia invaziei rusești.

Rubrica „Invitație la lectură” este susținută de

Scriitoarea povestește, documentat, din surse  reale, ce s‑a întâmplat în perioada 1946‑1947, în Moldova, pe ambele maluri ale Prutului, imediat  după terminarea celui de‑Al Doilea Război Mondial. Și o face admirabil, cu finețe stilistică,  într‑o carte excelentă, ca un cuțit în inimă, unde, pe fiecare pagină, auzi sunetele morții. Auzi cum se fură și se mănâncă copii, cum sunt siluite fetele, cum vin rușii să‑și ia datoria de război, să confiște  orice bun. 

Toate sugestiile și observațiile auditive (țac‑țac‑țac, pic‑pic‑pic, oasele care pârâie, țăcănitul piciorului de lemn, al roților pe șine, zgomotul hoitului târât, picuratul sângelui pe podea, liniștea care țiuie spartă doar de văitatul buhei, dinții de om sfârtecând carnea de om, albul ochilor strălucind în întuneric) te fac să simți urgia foametei, a spaimei de invadator, ca și cum ai fi acolo și înmărmurești când îi vezi pe ruși venind în sat, pe mâncătorii de oameni, pe perceptorul Chetraru.

În mijlocul celor mai cumplite orori, Bruna, iapa familiei care se pregătește să plece din satul  basarabean, capătă trăsături umane printre  oameni dezumanizați. Este emoționantă imaginea Brunei, cu suflet de om, care pare că iartă și  înțelege că trebuie sacrificată pentru ca pielea  ei să fie transformată în opinci necesare familiei care va porni în călătoria  cu trenul foametei: 

„Tace mergând pe lângă Bruna lui. Se aud  doar pașii lui și copitele  iepei. În crângul ăsta  e liniște. Zăpada e  neatinsă. Nu se mai uită  în ochii Brunei, pentru  că, dacă s‑ar uita, ea  ar înțelege pe loc, pe dată. Bruna e un suflet  parcă de om. Ștefan n‑a pomenit așa cal  în viața lui. Așa suflet.  Ochii ăia, bucuriile ei,  supărările. O știe de mică. Era un pui abia fătat.  Caldă și fragilă. Primii ei pași nesiguri. Rămasă pe lume fără mămuca ei. Cădea și se ridica și‑l privea  cu ochii ăia rotunzi de parcă îi cerea aprobarea,  dacă a făcut bine. Uite că s‑a ridicat. Uite, nu‑i e frică. A crescut alături de copiii lui. Între ei. Alerga  cu copiii, o mângâiau și ea se lipea de ei. În joaca  asta a lor, chiuiau de bucurie, iar ea fornăia și  alerga în cercuri. Copiii își puneau apoi brațele în  jurul gâtului ei și i se uitau în ochi. Bruna credea că  ei sunt ca ea. Pui de cal. Mânji. Și Ștefan își punea  brațele așa în jurul gâtului ei și i se uita în ochi și  vorbea cu iapa. Se înțelegeau din priviri. Cuțitul  intră dintr‑odată în inima ei. Nicio răzvrătire. A  știut locul inimii ei. Inima Brunei. Cade din picioare ca secerată. Nu se uită în ochii Brunei. Nu. Nu.  Sângele ei e cald. Ca un culcuș. Îi curg lacrimile.  N‑a mai plâns așa cu sughițuri de nici nu mai știe  când. Din război, acolo, o singură dată, la început de front, atunci când a înțeles ce firavă e viața lui  acolo, între obuze, tancuri și morți.”

O carte cutremurătoare despre un rău trăit cu adevărat de semenii noștri, poate cel mai  dezarmant rău, pentru că e făcut de oameni  împotriva oamenilor. O poveste de familie,  aparent distopică, dar atât de realistă din perspectiva conflictelor actuale, din jurul nostru, care ne reamintește că „o linguriță de apă e o minune”, că nimic nu‑i ca războiul, nici măcar  moartea. 

CITEȘTE ȘI: Lexicon de familie – invitație la lectură