Stres și pandemie versus zen și armonie
Pandemia și-a pus o amprentă anume peste felul în care ne uităm la noi și la lume. Nu e un secret pentru nimeni că, pe măsură ce se făcea mai multă liniște pe străzi, în case și în fiecare din noi zgomotul creștea. Tot ce ardea mocnit înainte, fiindcă se ventila într-un spațiu larg, a fost redus și îngrădit și deci a izbucnit: nevroze, probleme emoționale nerezolvate, anxietăți și depresii de tot felul. Crize majore au erupt.
Îmi propun aici să arunc o privire dintr-un unghi particular asupra felului în care s-a simțit stresul pandemiei și anume modul în care mulți dintre noi am trăit timpul acestui an în spațiul micșorat pe care l-am avut la dispoziție.
O vedere despre spațiu în timp
Cred că pandemia ne-a oferit ocazia și ne-a pus în situația să petrecem timpul și să percepem spațiul altfel decât eram obișnuiți. Axele majore ale vieții noastre, spațiul și timpul, au căpătat valențe diferite. Pe de-o parte, spațiul concret al existenței s-a micșorat fizic, dar a explodat emoțional și virtual. Pe de altă parte, timpul parcă a început să curgă altfel, pentru că înăuntrul spațiului nostru emoțional, frici diverse, temeri pentru sănătatea noastră și a celor dragi, spaime nenumite s-au adunat într-o spirală care parcă înghițea timp și izbucnea în timp record.
Am să mă duc și eu înapoi în spațiu și timp, ca oricare povestitor.
În ultimul secol al mileniului trecut a apărut și s-a așezat de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna, trecând din cabinete medicale în birouri de multinaționale și aiurea, expresia „pe bază de sistem nervos”. De la eructații la diabet, de la boli de piele și stomac până la cardiopatii, de la urticarie la boli auto-imune, multe afecțiuni au căpătat o coroniță așezată pe sistemul nervos.
Țin minte acum vreo 50 de ani, când auzeam vreun adult zicând cu voce de taină, de parcă vorbea de lucruri sfinte, că cineva a făcut o boală „de la stres”. Ajunsesem să cred că stresul acesta e un soi de situație în care pici aiurea-n tramvai, ca și cum ai da buzna fără să vrei peste cineva într-o toaletă publică și te macină jena de omul ăla și nevoia de pipi (sau stresul, na!), până iese persoana și dai ochii cu ea, că de renunțat nu-ți permiți. Stresul era, în imaginarul meu de copil, ceva nu numai exterior și fără legătură cu mine, dar și un soi de ghinion de care nici măcar n-aveam cum mă feri.
Ani mai târziu am aflat de la o persoană tare înțeleaptă o poveste care mi-a explicat mai bine subiectul stresului. Povestea spunea așa: dacă ne uităm în urmă în evoluția noastră, putem vorbi de homo sapiens sau de omul modern de vreo 250.000 de ani, pe vremea când oamenii erau vânători-culegători. Cifra e cumplită pentru mine și prefer să mi-o închipui reprezentată pe axa orizontală a timpului din manualul de istorie antică dintr-a V-a, ca o riglă cu marcaje mai înalte la 50.000 de ani și mai mici la 10.000 de ani. În stânga, linia începe la 250.000 și de acolo se întinde înghesuit milimetric, într-un spațiu mic care adună un timp mare de zeci de mii de ani. De la stânga la dreapta dai timpul fast-forward, treci nonșalant prin liniuțe care închipuie zeci de milenii, treci de 100.000 și te oprești taman la liniuța de 14.000.
Acolo, de fapt atunci, se pare că ne-am decis să trecem de la trăit în natura sălbatică, la plantat și cultivat, așadar ne-am așezat. Acum vreo 12.000 de ani ne-am apucat de agricultură. Peste alte câteva mii de ani – niște gradații minuscule pe riglă – la 7.000, au apărut primele orașe-state.
Acum haideți să ne-ntoarcem cu privirea spre stânga, unde am început joaca asta cu timpul: deci acum 250.000 de ani eram vânători și culegători, alergam dintr-o peșteră în altă văgăună după adăpost. Am tot făcut asta multă vreme până când, de curând – cu aroganța din italice asumată, adică de-abia acum vreo 12.000 de ani – ne-am hotărât să ne așezăm. De fapt, doar de 10.000 ani trăim în locurile din casele și orașele și societățile pe care am pornit să le construim. Iar mai apoi, într-o îngrămădeală nebună de câteva sute de ani – doar sute – pentru care nici n-am liniuță s-o marchez pe riglă, ne-am inventat tot confortul de acum. De la mersul la serviciu și în concediu, cu toate sistemele din jurul și de la baza lor, de la bec la internet, de la cratiță la take-away, de la vacanță la bunici până la “all inclusive” aiurea, sau de la troc la plată online, toate astea au apărut în doar câteva sute de ani.
Sau dacă vreți de la frunza de pătlagină la vaccin, ca să fim la zi. Ziua de azi, zic.
Ne-am așezat, povestea și povestitorul continuă, doar că nu suntem deloc adaptați la minunile astea pe care le-am inventat în jurul nostru și pentru noi. Mintea ne este cu adevărat miraculoasă și a creat structuri mirobolante în jurul nostru, dar neurologic nu am evoluat absolut deloc față de acum câteva liniuțe de pe riglă în urmă, adică acum vreo 200.000 de ani, asta ca să nu vorbesc de timpul care nu e marcat pe riglă.
Iar acum, pentru plus de explicație, să intrăm într-un alt timp de poveste.
Alte șocuri, aceeași amigdală
Amigdala, care e senzorul de pericol – sau alarma de incendiu, cum îmi place să-i zic – din creierul limbic, e o structură deși primitivă, totuși abstractă. Ea interpretează orice fel de șoc drept potențial pericol. Rolul ei e să mă țină în viață și e foarte bine că face asta, doar că nu știe să diferențieze între șocurile pe care mi le semnalează. Iar șocurile de azi, față de cele de acum zeci de mii de ani sunt mai degrabă: o factură neplătită, un vecin scandalagiu, un blocaj în trafic sau o ușă trântită de copil. Reacționez la ele exact cum reacționam când mă urmărea un tigru.
De fiecare dată când povestesc unui client ce legătură formidabilă există între minte și corp, dau exemplul sistemului nervos autonom, cel care are misiunea să răspundă la situațiile potențial stresante. Iar corpul știe foarte bine cum să reacționeze la un pericol, că doar așa a supraviețuit. El trece prin reacții și modificări extraordinare într-o fracțiune de secundă când întâlnește o situație în care se simte amenințat. Sistemul nervos autonom este un centru de comandă fenomenal cu două divizii de armate perfect sincronizate.
O divizie, convențional costumată în roșu, are un nume seducător – sistemul nervos simpatic, – și reprezintă răspunsul la pericol. Iar pericolul este semnalat de amigdala minunată, care face ce știe cel mai bine: să semnaleze un pericol. Cealaltă divizie, în albastru – sistemul nervos parasimpatic – are treabă cu digestia și relaxarea.
Fiindcă îmi plac filmele istorice, mi-am închipuit întotdeauna cele două sisteme ca pe două componente ale Romei antice: cei în roșu reprezentau legiunile romane în luptă, iar în albastru erau senatori sau matroane romane care ședeau binișor pe-o parte, lungiți pe canapea și sprijiniți într-un cot, mâncând un bob de strugure și ascultând muzică de harpă. Ca și viața din Roma antică, felul în care funcționează cele două sisteme e astfel construit încât atunci când unul e mai puternic, celălalt e mai slab.
Spre deosebire de Roma antică – aici povestea e mai interesantă decât un film istoric – sistemul nervos autonom cu divizia simpatică în roșu și parasimpatică în albastru – funcționează fără recunoașterea și efortul nostru conștient.
Iar de-acum înainte te rog, dragă cititorule, să-ți imaginezi că toate cele scrise și descrise mai jos se întâmplă într-o fracțiune de secundă. Iar fiindcă, indiferent de viteza cu care citești, se va scurge mai mult decât o secundă până citești textul, am să joc rolul autorului omniscient și omnipotent și am să declar că pentru rândurile de mai jos timpul curge altfel, și anume mult mai încet.
Așadar, odată ce amigdala semnalează pericolul și sună alarma, divizia roșie se pune în mișcare într-o formidabilă cavalcadă care declanșează automat nu mai puțin de 1400 reacții bio-chimice și psiho-fiziologice care au loc cu viteza luminii. Din fericire, corpul semnalează asta printr-o grămadă de senzații fizice care mă alertează: inima bate repede, mă ia o durere de cap, transpir, tremur, mușchii cefei și ai gâtului se încordează, simt tensiune sau greutate în piept sau în gât și senzație de leșin sau de gol în coșul pieptului, palmele și tălpile îmi sunt reci. Senzațiile astea înseamnă ceva, ele nu apar degeaba sau la întâmplare. Scopul lor e să mă apere, motivându-mă să fac ceva ca să scap de pericol. Și e foarte bine că știu să răspund la stres.
Un lucru esențial care se întâmplă când divizia roșie intră în acțiune pornește exact de la culoarea roșie: când corpul simte un pericol, sângele pur și simplu începe să curgă în alt sens decât până atunci. Înainte de perioada de stres, o mare cantitate de sânge irigă sistemul digestiv, pentru că treaba lui era să digere ce am mâncat la ultima masă.
Când divizia roșie se pregătește de atac, creierul și corpul decid că stomacul nu e locul cel mai potrivit în care e nevoie de sânge, pentru că el trebuie să alimenteze și să activeze toți mușchii lungi care mă vor ajuta să scap de pericolul semnalat de prietena mea amigdala. Așadar, tot sângele implicat până atunci în activitatea sistemului digestiv fuge din stomac, iar senzația fizică corespunzătoare acestei decizii este de leșin sau greață, pe măsură ce sângele se îndreaptă cu putere și viteză către toate grupele de mușchi mari. De fapt, tot sângele din sistemul circulator care străbate mâinile și picioarele se îndreaptă către mușchii mari și de aceea palmele, tălpile și degetele mi se răcesc. Simt presiune în ceafă sau tâmple, pentru că sângele se repede cu viteză către creier, doar că vasele de sânge se contractă și deci se îngustează, de unde și senzația de presiune sau de “tâmple care explodează”. Și parcă văd ca în tunel. Pierd viziunea periferică, fiindcă trebuie să-mi concentrez întreaga atenție pe pericol. Acum se termină fracțiunea de secundă începută cu multe paragrafe mai sus. Așa de repede se întâmplă toate când simt un potențial pericol, adică un stres.
Toate aceste reacții chimice numeroase, cărora le corespund senzații fizice cunoscute sunt imprimate adânc în memoria noastră celulară, de pe vremea când pericolele mortale erau reale și prezente. Iar scopul lor este ca – pe termen scurt – să ne facă mai rapizi și mai puternici.
În fraza de mai sus expresia esențială este pe termen scurt. Iar termen scurt – în memoria noastră ancestrală – înseamnă cam 45 de secunde. Pentru că în 45 de secunde goana tigrului după mine și a mea de el se termină într-un fel sau altul.
Exact asta îmi semnalează prietena mea amigdala și pentru asta se pune în mișcare divizia roșie.
Odată ajuns cu cititul aici, stai puțin, te rog și imaginează-ți că toată furtuna asta interioară, care se activează într-o fracțiune de secundă, durează cu mult peste 45 de secunde.
Dacă durează ore și zile, și ani, și dacă tot sistemul e în alertă o perioadă îndelungată, asta începe să-mi facă rău. Atunci stresul devine cronic. Iar cealaltă divizie, cea albastră, care are treabă cu relaxarea și digestia, nu mai poate interveni. În ani de zile sau mai repede, pot apărea probleme gastro-intestinale, sindromul colonului iritabil sau ulcer, iar zeci de ani de stres cronic pot duce la probleme cardiace.
Momentul schimbării
Iar acum, într-o altă joacă cu spațiul și timpul, să aducem discuția la pandemie.
În timpul relativ scurt – în viața noastră, necum evolutiv – de când s-a declanșat, am fost supuși cu toții unei cantități impresionante de știri din media și vești din jurul nostru, care s-au adăugat peste stocul personal de stres și temeri, de frici și nesiguranțe, de emoții și tristeți.
Pentru mulți dintre noi, așa cum se întâmplă în perioade de criză, timpul interior a curs cumva mai repede, sau, dimpotrivă, mai cu încetinitorul și a adus la suprafață depresii ascunse măiestrit și anxietăți raționalizate expert.
Nu știu dacă omenirea a învățat ceva din criza asta. Știu însă că toți oamenii cu care am lucrat în ultimul an mi-au mărturisit că pandemia a răscolit timpul într-un fel anume și i-a pus în fața deciziei să schimbe ceva în felul în care își văd și își duc viața.
De multe ori fac asemănarea între subconștientul uman și softul unui calculator și asemănarea pare brutală. Tot ce ai văzut, trăit, auzit, tot ce ți s-a întâmplat vreodată e acolo, în subconștientul tău, ca un calculator care are memoria uriașă a tuturor lucrurilor pe care le-ai făcut, văzut, auzit și crezut vreodată. Imaginează-ți că nu i-ai făcut update de vreo… 35, 55 sau câți ai acum, din care scazi 5. Sau 7, poftim! Adică scazi vremea când învățai lumea doar emoțional. Când deprindeai regulile lumii de la cei din jurul tău, după mintea lor și interpretarea ta de copil. Funcționezi, deci, după programe scrise acum zeci de ani. Pînă când alegi să le schimbi.
Schimbarea nu vine de la sine. Și nu e întâmplătoare. E o alegere conștientă.
Știu oameni pentru care timpul ultimului an i-a dus înapoi în alt spațiu și timp și i-a pus în fața programelor ălora vechi și perimate. Mersul înapoi în timp, în timpul emoțional nu e ca în filmele SF, mergând înapoi în timp nu poți schimba evenimentele sau întâmplările. Au putut însă schimba ceva esențial pentru adultul de acum și anume felul în care copilul de atunci a interpretat evenimentele și mai ales convingerea pe care acel copil și-a format-o despre el și lume. Și în joaca aceasta miraculoasă cu spațiul și timpul au reușit să schimbe programele alea vechi cu unele actuale, din viața și dorințele și intențiile adultului de acum, din anul acesta și din viața aceasta.
Mai mult, mersul înapoi în timp i-a învățat că nu mai sunt la cheremul timpului trecut, ci în postura de a-și alege viitorul.
Și am avut astfel încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că suntem – deși vulnerabili – extrem de puternici.
Roxana Stanciu
Hipnoterapeut
Expert în tehnici de hipnoză avansată și tranformational coaching
Acest material a fost preluat din Revista CARIERE cu numărul 272.
Consultați aici un preview al Revistei CARIERE 272.
Pentru abonare, click aici.