Trăim în dezacord pentru că nu suntem în posesia unui adevăr universal

Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au pus în discuție, în cadrul întâlnirii-eveniment organizată sub genericul „Dialoguri Necesare”, necesitatea toleranței, dar și limitele și formele nocive ale acesteia. Cei doi eseişti și scriitori au declarat că este nevoie de toleranță pentru că suntem imperfecți și pentru că „fiecare dintre noi știe un tip de adevăr” și „fiecare e sigur de adevărul lui”. „Trăim în dezacord pentru că nu suntem în posesia unui adevăr universal. Fiecare are adevărul lui, modul lui de a percepe lumea și din acest dezacord se poate ajunge la un conflict care poate fi evitat printr-o prealabilă toleranță”, a declarat Gabriel Liiceanu.

„Avem o proastă relație cu diversitatea și ne irită, chiar dacă într-o primă clipă ne face curioși ceva ce e diferit, dar în general nu ne place să trăim mereu uimiți de ce vedem. Vrem să trăim într-un mediu liniștit. Și stăm prost în relația cu adevărul: îl socotim o posesiune definitivă a noastră. Dacă în aceste condiții n-ar exista toleranță, viața comunitară ar fi un coșmar”, a spus și Andrei Pleșu. Însă, există forme false de toleranță, precum toleranța condescendentă a oamenilor vanitoși, toleranța de tip tactic, sintetizată prin „Zic ca el și fac ca mine”, toleranța oportunistă a celor care n-au convingeri personale și se orientează după ce observă că e la modă într-un anumit moment sau toleranța naturilor servile, a celor lași.

În cadrul secțiunii de întrebări și răspunsuri cei doi gânditori au fost întrebați despre relațiile de putere și intoleranță în mediul corporativ. În viziunea lui Gabriel Liiceanu, abuzul n-ar trebui să se producă în cadrul unei corporații deoarece există legi și reguli care îngrădesc puterea. „Intoleranța înăuntrul unei corporații este reglementată prin legi ale muncii și prin reguli interne. În principiu, într-o lume ideală a corporațiilor puterea n-ar avea cum, n-ar putea să devină abuzivă. Este îngrădită. Face parte din puterile îngrădite. Un șef are fișa lui de post și limitele lui. Nu poate să dea afară când vrea el, dar e adevărat că poate să terorizeze subtil. Și atunci intervine măgăria lui umană. Dar altminteri, formal, el nu poate să abuzeze de putere ajungând la intoleranță.”

Andrei Pleșu a vorbit despre transformarea care se produce după ce un om ajunge șef, iar comportamentul celorlalți față de el se schimbă. „Eu am trăit pe pielea mea asta, pentru că am simțit că înainte să te schimbi tu când ajungi într-o funcție, se schimbă cei din jurul tău și te strică, dacă nu ești atent. Brusc, oameni cu care aveai relații normale, cordiale, simți că te văd puțin altfel, sunt mai atenți și asta începe să-ți placă. Rețeta mea este că un adevărat șef, un șef bun, este cel căruia nu-i place să fie șef. Dacă-i place foarte mult să fie șef nu te poți apăra (în fața eventualelor abuzuri n.r.)”.

Corectitudinea politică subminează meritul și competiția

Corectitudinea politică încurajează o formă de toleranță care reduce autenticitatea și dreptul de a dezbate și încearcă să impună consensul pentru a crea „un fals paradis”, cred cei doi gânditori.

„Corectitudinea politică mă lasă să simt că umanitatea e o specie atât de bolnavă încât, dacă nu ești atent să nu o superi, să nu o pui pe gânduri, să nu-i creezi dubii sau complexe de inferioritate, se prăbușește. Or eu nu cred că suntem o specie atât de bolnavă. Se crează un fel de utopie morală care îți reduce autenticitatea, spontaneitatea, dreptul la dezbatere și la dispută”, crede Andrei Pleșu.

„Falsul paradis al corectitudinii politice de azi este că ți se impune ceea ce ne lipsește: consensul. Corectitudinea politică vrea să realizeze o umanitate care e în posesia unui set de adevăruri pe toate problemele esențiale ale vieții. Dacă toată lumea gândește la fel despre problemele-cheie ale existenței, atunci intrăm într-un paradis. Și, ca de obicei atunci când omenirea vrea să intre în paradis în condițiile vieții de aici, începe oroarea”, spune și Gabriel Liiceanu.

Discriminarea pozitivă pe care o propun adepții corectitudinii politice subminează meritul și competiția. „Într-o competiție pot apărea discriminări. O competiție înseamnă a practica discriminarea pe bază de merit, de valoare”, subliniază Andrei Pleșu. Astfel, conceptul egalității începe să saboteze conceptul libertății. Această gândire este păguboasă pentru că acceptarea inegalității permite atingerea performanței.

Când devine intoleranța legitimă?

Sunt situații în care nu doar că ni se permite să fim intoleranți, ba chiar este recomandabil. Intoleranța devine legitimă în cazul erorilor și al culpelor și atunci când există o lege emisă. „Putem tolera eroarea unui elev la Bacalaureat?! Nu putem să-i spunem când greșește: asta ai înțeles tu, asta este?! Eroarea trebuie totuși semnalată și amendată. În plan legislativ, ne putem imagina o lege care să conțină un paragraf de tipul: cetățenii sunt liberi să calce această lege? Există, prin urmare, niște limite de unde toleranța devine un derapaj uriaș”.

Tot în categoria lucrurilor intolerabile cei doi gânditori au inclus „noua pedagogie” în care se răstoarnă raportul între învățător și învățat, în care lași copilul să facă orice pentru a nu-l inhiba. Această „nouă pedagogie” a creat sentimentul că elevul e victimă și profesorul este opresor prin definiție. „Nu poți să suspenzi orice reguli. Nu poți să spui: îl las pe el să aleagă. Pentru că el nu are criteriile după care să aleagă, încă. Trebuie să-i dai niște repere”, spune Andrei Pleșu.

Intoleranța este legitimă și când matricea ta culturală se ciocnește cu o alta, iar valorile tale sunt încălcate de ceilalți. „Intoleranța apare atunci când musafirul invadează cu valorile lui și cu pretențiile lui valorile gazdei. Omenirea este organizată în matrici culturale diferite. Matricea culturală islamică e de un tip, matricea culturală de tip occidental este de alt tip. În clipa în care se petrece o ciocnire violentă între ele, nu neapărat sub forma războiului, acesta este deznodământul catastrofic, ultim – se ajunge la lucruri intolerabile”, spune Gabriel Liiceanu.

„Când ajungi să simți că femeile din țara ta sunt hărțuite, la limită violate, evident că asta nu mai poate fi tolerabil. Or Europa a ajuns într-un punct al istoriei în care nevoia de a-și face mea culpa a devenit atât de mare încât se întoarce împotriva instinctului ei de conservare. Decăderea unei culturi vine în clipa în care nu-și mai poate apăra valorile tocmai din cauza toleranței, care devine sinucigașă”.