Într‑o întâlnire cu cititorii, Neige Sinno a declarat că și‑a scris cartea de memorii, Tristul tigru, ca și cum ar fi moartă și nimeni nu o să o citească, pentru că altfel nu ar fi fost în stare să povestească cum a fost violată, de la vârsta de șase până la paisprezece ani, de tatăl său vitreg. Probabil că așa a reușit să ne dăruiască un memoir nemaiîntâlnit, de o forță unică, despre vulnerabilitatea copiilor în fața adulților, despre tabuuri și tăceri.

Rubrica „Invitație la lectură” este susținută de

Pe lângă copilăria teribilă petrecută în Alpii francezi și anii de maturitate, autoarea explorează, în multipremiatul său volum, și felul în care limbajul ne ajută sau ne împiedică să ne spunem povestea. Ce cuvinte alegem să dezvăluim suferințe cumplite, rușinoase, ascunse ani în șir? Și, dacă îndrăznim să le împărtășim, o să facem cunoscute toate detaliile sau o să evităm amănuntele oribile?

Fără să‑și judece mama care nu a observat abuzul, cu o detașare și onestitate ieșite din comun, oferind numeroase referințe literare, jurnalistice, filozofice, fotografii de familie, Neige Sinno pune întrebări esențiale despre manipularea copiilor, minciună și disimulare. Complicitatea familiei și a societății din jurul agresorilor, învinovățirea sau izolarea victimelor (privite adesea cu milă și jenă), tendința de a le acorda circumstanțe atenuante agresorilor și fascinația față de aceștia, toate sunt bine sintetizate de titlul uneia dintre secțiunile în care îl descrie pe agresor: „Are și părțile lui bune”. Este, într‑adevăr, o formulă atribuită multor tipuri de infractori, ca un fel de scuză sau pledoarie pentru toleranță.

Gânduri și destăinuiri curajoase, adevăruri tulburătoare, greu de rostit, îți rămân în minte după lectură: „În cultura noastră, tabuul nu e violul în sine, care e practicat peste tot, tabuul e să nu vorbim, să nu ni‑l imaginăm, să nu analizăm violul. Tatăl meu vitreg nu a pronunțat niciodată cuvântul viol. Până și în fața completului de judecată care l‑a condamnat pentru această infracțiune, pentru el violul a rămas altceva”; „Ce este mai exact un monstru, dacă nu o ființă atât de ieșită din comun, încât nu o putem înțelege, încât nu se poate înțelege nici ea pe sine?”.

Pe lângă premiile importante câștigate de Tristul tigru, cel mai emoționant mi se pare Goncourt des Lycéens, acordat de juriul liceenilor francezi, cei mai tineri cititori. Îți trebuie o minte lucidă, curaj și solidaritate cu cei lipsiți de apărare, ca să citești și să vorbești despre viol, abuzatori, rețele de pornografie, ipocrizia societății care evită să discute deschis despre abuzul sexual.

Neige Sinno sparge tipare, bariere lingvistice și reușește să pună în scris lucruri de care toată lumea se ferește. Ea are puterea să te convingă să rămâi într‑o poveste cutremurătoare, dar o narațiune construită cu mare grijă față de sensibilitatea cititorilor. Dezvăluie din primele pagini, fără lamentări și sentimentalism, cele mai grave experiențe la care a fost supusă și li se adresează constant cititorilor, îi previne în legătură cu duritatea faptelor, îi asigură că e de înțeles dacă vor abandona lectura. Nu urmărește firul cronologic al evenimentelor, ci face portrete oamenilor din copilăria sa, iar ceea ce rezultă este o poveste ca o spirală, căci, așa cum ea însăși remarcă, memoria nu este liniară – lucrurile trăite în copilărie nu rămân în trecut, ci ne vor însoți mereu. Din fiecare pasaj respiră luciditate, stăpânire de sine și generozitate.

„Important nu e ce facem din noi, ci ce facem cu ce s‑a făcut din noi”. Alegerea inspirată a acestui citat din Sartre, plasată spre finalul volumului, reflectă talentul, maturitatea și umanitatea unei mari scriitoare. Neige Sinno decide să‑și denunțe agresorul pentru că se teme că frații și surorile sale mai mici pot deveni următoarele victime ale tatălui vitreg.

Tristul tigru este o carte pe care ar trebui să o citească toată lumea. Este crudă, șocantă, dar plină de lumină și speranță, fiindcă ai tot timpul impresia că autoarea te ține de mână și îți încredințează o mărturie care construiește punți între oameni, iar când ajungi la ultima pagină, nu o privești ca pe o victimă. Simți admirație și simți că ai stat de vorbă cu o persoană extrem de curajoasă și inteligentă, care‑ți deschide ochii asupra unei fețe nevăzute a lumii.