2020 – Un weak-end prelungit! (II)

Eu ce pot face pentru mine, dar și pentru ceilalți?

În prima parte a articolului de față, pe care îl găsești aici: Cum ar putea lucra organizațiile pentru oameni, am creat un spațiu de atenție pentru decidenții din organizații, în urma căruia și-ar putea regăsi și activa fibra de “corporate employees responsibility”.

Însă, în această ecuație amplă, avem nevoie să ne întrebăm și ce putem face pentru noi sau pentru ceilalți! Dacă ne luăm doar un scurt moment de reflecție, realizăm că fiecare ne aflăm într-un proces de vindecare mai mult sau mai puțin conștientă, intențională, a unor lucruri din trecut pe care nu ne dorim să le scoatem la suprafața gândurilor, dialogului, să le dezvăluim.

Importantă pentru sănătatea noastră psiho-emoțională este cultivarea constantă a atenției și voinței nu doar către înțelegerea acestor momente cheie ale vieții, ci către resemnificarea lor, poate, chiar către resemnificarea vieții înseși! Altfel, ne zbatem în spasme neînțelese, într-o stare de stază și trăim o realitate lipsită de autenticitate prin măștile noastre funcționale.

Situațiile limită (ex. anul 2020) activează traume din trecut și vin în existența noastră ca o oportunitate de a ne reconstrui, de a învăța să mergem mai departe. Avem nevoie să le confruntăm și să începem să vorbim cu curaj, să le deconspirăm, să devenim mai mari decât ele. Curajul este treapta inițială pe care atunci când o călcăm, simțim că ne împroprietărim cu putere și încredere.

Ce facem de aici încolo? Cum facem trecerea, saltul, de la neputințele din trecut, oricare ar fi ele, la adultul funcțional de astăzi?

Ne simțim parcă blocați, contractați, atunci când trebuie să pășim și să rămânem în starea de bine.

Însă, cu ajutorul unei călăuze potrivite putem să găsim în noi resurse pe care să le punem la treaba, să facem pași către echilibru!

Despre putințele mele vizibile

Cum facem transformarea? Cum să convertim furia, opoziția, ura și vinovăția (emoții cu vibrație joasă) în Generozitate, Compasiune, Iertare (emoții cu vibrație înaltă)? Unde vibrație nu are nimic ezoteric, ocult, este doar cum mă simt în interior: secătuit/consumat sau energizat/încărcat.

Dacă încă simțim furie, ură, opoziție față de Ceva, Cineva, în drumul de la o inechitate, de la o traumă către un viitor îmbunătățit, schimbarea se poate produce, liniștea poate să vină? Putem să facem transcendență fără iertare? Ce facem când acel cineva care trebuie iertat sunt chiar EU?

Iertarea înseamnă acceptarea momentelor de incapacitate și neputință datorate limitelor noastre de adult sau de copil. Iar asta este fibră grea de a fi umil (humble), de acceptare a faptului că propria persoană nu este centrul de referință al creației și că poți să exiști, să trăiești și în afara cercului de importanță absolută, de mândrie.

Voința și putința personală a iertării nu sunt un act voluntar localizat, punctual, iertarea nu este supă instant la plic. Iertarea este o călătorie care cere timp, o călătorie nu către teritorii noi, ci către aceleași teritorii pe care le vezi cu alți ochi. Evenimentul din trecut văzut și simțit prin lentila iertării ne poate aduce pe cărarea vindecării: resemnificarea trecutului prin pozitivarea gândurilor corozive, dorința nedisimulată și neclintită de a fi bine, este parte a procesului de vindecare.

Iertarea aduce pacea, calmul, iar acestea înseamnă stabilitate și echilibru, nava identității nu face eforturi de a se menține stabilă în turbulențe. Pentru că doar stabilitatea și calmul vindecării mă pot conține pe mine pentru ca mai apoi să poată curatoria și pe altcineva (soț, soție, fiică, fiu, mamă, tată, prieten, coleg, etc.).

Despre putințele mai puțin vizibile

Însă, stă doar în puterea noastră să decidem cum vrem să devenim, să ne schimbăm? Împroprietărirea cu Generozitate, Compasiune și Iertare sunt doar atributul voinței personale, al căutării mele conștiente, raționale? Marile schimbări se pot produce doar în relație cu propria voință? Voința este totuși un instrument în limitele propriei mele ființe. Să ne gândim! În viață, venim prin propria voință? Ne-am hotărât noi apariția, venirea? Aș zice cu tărie că nu!

Venim în formă fizică vizibilă și cea interioară, subtilă, prin “vehiculul” numit părinți (tot oameni) și printr-o Voință mai presus de puterea noastră de înțelegere. De aceea, mă întreb dacă nu cumva atingerea unei stări individuale îmbunătățite ține în egală măsură de căutarea personală dar și de o voință mai presus de cea concretă, vizibilă. Suntem și concret (trup, vizibil) și abstract (suflet, invizibil).

Cultivarea capacității de a mă lăsa în mâna celor nevăzute și de a cere autentic vindecare, pare a fi un pas necesar. Pentru că adevărul și putința au și o componentă de dar, de revelare, nu doar de căutare rațională. Darul vine în măsura în care omul este dornic și dispus să-l primească. Intelectul este o structură funcțională valoroasă, însă, în limitele imperfecte ale acestui spațiu strâmt. Iar asta nu este o invitație la bigotism, la conformarea sinelui la o prescripție sau normă religioasă ritualică.

Trauma, răul, nu sunt eterne ci, doar ceva opozabil binelui, o secvență localizată în spațiu și timp. Dacă mapez acel rău la scară mare, în relație cu eternitatea și actul creației vieții, neputințele și imperfecțiunile noastre, ale celor din jur, sunt insignifiante. Ele devin punctiforme și sunt mai ușor reparabile, vindecabile.

Suntem, din copilărie până în prezent, invadați prin porțile senzoriale (văz, auz, miros, pipăit) de informație ce sădește în noi bine și rău. Antrenarea atenției către ce intră prin aceste porți poate fi un prim pas. Nu suprimarea și ignorarea realității, ci selectarea conștientă a ceea ce mă clădește: gânduri, vorbe, oameni, fapte. În universul personal, pe nesimțite, prind contur și cresc lucrurile cărora aleg mai mult sau mai puțin conștient să le ofer timpul și atenția mea!

Toată aserțiunea de mai sus are ca unic scop completarea propriilor puteri cu abandonarea conștientă a raționalului și o disponibilitate pentru emoții, stări, mai presus de rațional, de vizibil.

Într-o lume a trăirilor și raționamentelor fast-food, tot acest proces poate părea imposibil! Însă, este o călătorie necesară de căpătare de putințe prin vulnerabilizare și inactivare a apărărilor, de căpătare de putere terapeutică, de echilibru individual dincolo de planul voinței fizice. Iar asta poate fi Povestea oricăruia dintre noi, în drumul de la viață trăită cu dinții încleștați către viață trăită senin.

Dan Dițoiu este psiholog, terapeut în formare, cu o experiență de peste 15 ani în resurse umane, fondator The Wellbeing HUB – prima platforma dedicată calității vieții angajaților.