Am fost crescuţi să ne fie ruşine. Cum ne vindecăm?

Românii sunt experți la rușinat. De mici, aud de la părinți cuvinte precum „M-ai dezamăgit!” sau „Să-ți fie rușine!” Rușinarea este considerată încă un instrument de modelare comportamentală, deși psihologii au arătat că efectele negative se resimt și la maturitate și le afectează inclusiv viața profesională. Ea se traduce prin teama de a nu fi iubiți și de a fi respinși. .„Este un sentiment incredibil de dureros, este convingerea că avem un defect profund care ne face nedemni să fim prețuiți și să ne integrăm în comunitate. Rușinea e foarte puternică. Ne paralizează la fel ca frica și declanșează automat gânduri precum: sunt rău, sunt defect, iar am dat-o în bară, mereu fac asta. Rușinea ne corodează relațiile cu noi înșine și cu ceilalți dacă nu învățăm s-o gestionăm. Din cauza rușinii ne atacăm pe noi sau îi atacăm pe ceilalți”, spune Gáspár György. Rușinea este o sursă inepuizabilă de auto-critică și respingere de sine. Spre deosebire de vină, care e mai ușor de tolerat pentru că se leagă de un comportament, rușinea nu te lasă să te ridici după ce ai căzut. Ignorată, poate duce la comportamente distructive precum consumul de alcool sau alte substanțe toxice, la anxietate și depresie, la izolare de oameni și ostilitate.

Tot o formă de rușinare este și critica, considerată de specialiștii citați un gest de cruzime foarte confortabil și ieftin, nu o modalitate de a ajuta. „Critica nu este niciodată constructivă pentru că apelează la rușine. Și dacă simt rușine, nu voi acționa apoi în mod autentic, ci din frică să nu pierd aprobarea șefului sau a colegilor. În schimb, în companii se dă feedback, se începe cu partea pozitivă și apoi se ajunge la lucrurile care n-au mers. E bine să se întâmple așa, dar trebuie avut grijă la cum facem asta. Nu îi spun colegului: „nu ești în stare să faci asta” sau „uite, colegul tău a făcut asta mai bine și tu nu”. Feedback-ul trebuie să fie foarte personal, să nu se lege de ceilalți angajați, să nu se facă comparații”, explică Otilia Mantelers.

Rușinea îi afectează diferit pe femei și bărbați, cred cei doi specialiști. Dacă vrei să rușinezi o femeie, spune-i că nu arată bine, nu este o mamă bună sau nu e vorbită de bine de cei din jur. În schimb, „dacă vrei să faci un bărbat de rușine spune-i că e un dezastru la muncă”, crede Gáspár György. Acesta spune că a întâlnit în cabinetul său bărbați care se rușinează dacă soția câștigă mai mult ca ei sau dacă se arată vulnerabili. Un eșec sau un divorț sunt văzute ca motive de rușine. Și asta pentru că societatea vrea bărbați puternici. „Narcisismul a ajuns în prezent la cote foarte înalte pentru că societatea nu mai tolerează oamenii obișnuiți. Vrea oameni extraordinari. De aici nevoia de a fi văzuți, apreciați”.

Cum îți dai seama că vina și rușinea te împovărează inclusiv în viața profesională? „Îți dai seama când începi să lucrezi suplimentar, spre exemplu, atunci când nu este cazul s-o faci, accepți să faci lucruri peste puterile tale de teamă că te faci de rușine, de teamă că altfel vei pierde aprobarea celor din jur. Ce poți face? Primul lucru este să vezi de ce îți este frică să spui „nu” și să vorbești cu cineva, cu un prieten, cu un terapeut”, spune Otilia Mantelers.

Cum ne vindecăm de rușine

Rușinea crește dacă o ținem secretă, dacă nu o punem în cuvinte și dacă continuăm să ne criticăm. În plus, atrage după ea frica, tristețea și dezamăgirea și ne lipește etichete de care ne e apoi greu să scăpăm. Ne face dificilă conectarea cu alte persoane, de teamă să nu fim respinși și să nu resimțim rușine. Dar vindecarea vine tot din relația cu celălalt, spun Gáspár György și Otilia Mantelers.

Oricât de greu ne-ar fi să o recunoaște și oricât de frică ne-ar fi să o exprimăm, e important să punem rușinea în cuvinte. Trebuie să fim văzuți, apreciați și acceptați și cu minusurile noastre, cu riscul de a îi dezamăgi pe ceilalți. „Atunci când ești umilit și rușinat, creierul reacționează automat construind rapid o poveste plină de teorii ale conspirației și de exagerări. E o poveste de apărare de care aveam nevoie pentru a supraviețui în vremuri primitive. Povestind ce s-a întâmplat cu un prieten, o persoană de încredere, putem reinterpreta experința cu cortexul pre-frontal, în mod mai lent, rațional. Ajustăm povestea, o acceptăm pentru a o putea depăși și merge mai departe”, spune Gáspár György.

Acesta crede că nu trebuie să fim sinceri și autentici în fața tuturor celor pe care îi cunoaștem. Avem nevoie de câteva persoane, 3-4-5 sau mai multe, până la 10, în fața cărora să ne arătăm și cu latura mai puțin acceptabilă social. „Trebuie să fie persoane de încredere, care au câștigat acest drept, care te acceptă și atunci când ești rușinat sau furios. Oameni despre care știi că atunci când plângi n-o să te lovească și de dragul cărora să încerci să te schimbi. Oameni care nu fug de propria rușine, nu consideră vulnerabilitatea o slăbiciune și nu confundă empatia cu simpatia, care simt înțelegere, nu milă față de tine. Sunt de evitat, de asemenea, cei care se „dopează” cu pozitivism și cred că toți suntem buni 100%”. Vindecarea se produce când nu mai simțim că suntem singuri în rușinea noastră și înțelegem că și alții trec sau au trecut prin ceva asemănător, spune psihologul.

La fel trebuie procedat și în cazul conflictelor de la locul de muncă, spune Otilia Mantelers. „Și la birou e un context social unde amigdala noastră plină de emoții din copilărie- sentimente de teamă, de furie, de invidie- se activează. Și cel mai sănătos mi se pare să analizăm, să povestim cuiva ce se întâmplă la birou- un conflict, o negociere- și să vedem de ce ne amintește situația respectivă, ce conflict am avut când eram mici în care a trebuit să dăm de la noi, de exemplu. Dacă ne ducem direct la șef sau la colegul cu care am avut neînțelegerea cu amigdala plină de emoții inflamată, nu e bine, din cauza încărcăturii emoționale. Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să ne retragem din discuție, să mergem acasă și să ne gândim, să vorbim cu cineva despre ce s-a întâmplat ca să ne dăm seama ce amintiri trezește în noi. Și când aflăm, ne descărcăm de durerea din trecut și putem merge să vorbim cu colegul, putem discuta situația altfel, rațional. Însă, trebuie să vorbim, să-l confruntăm, să-i explicăm, dacă am făcut o greșeală”.