Ce este înainte de depresie? Rolul angajatului şi al angajatorului în crearea unui spaţiu de siguranţă psihologică
În vara anului trecut, americanca Madalyn Parker, care lucra ca web developer la Olark Live Chat, a trimis un e-mail prin care îşi anunţa echipa că îşi ia două zile libere pentru a se îngriji de sănătatea sa mintală. Ulterior, răspunsul CEO-ului la acest mesaj a devenit viral, pentru că a încurajat-o să aibă grijă de psihicul ei şi a felicitat-o pentru curajul de a recunoaşte că are nevoie de o pauză de acest fel.
În 2016, în Franţa, l’Assurance-maladie a inclus afecţiunile psihice – printre care se numără tulburările de anxietate, cele de somn, depresia şi stresul posttraumatic – în categoria bolilor profesionale.
Am vrut să aflăm care e situaţia în România, în condiţiile în care aproximativ 20% dintre participanţii la un sondaj realizat de Centrul pentru Inovație în Medicină au susţinut că au un cunoscut care suferă de o tulburare psihică și de comportament și cumulat (TPC). În același timp, 3,1% dintre români au spus că au fost diagnosticați la un moment dat cu o TPC. De asemenea, o altă cercetare de piaţă, realizată de eJobs, arată că peste jumătate (63%) dintre salariații români spun că nivelul de stres la actualul loc de muncă este mare.
Am invitat doi reputaţi specialişti pentru a contura imaginea modului în care ne îngrijim de sănătatea noastră emoţională, ce să facem ca să nu ajungem la depresie şi cum poate fi creată o cultură organizaţională care să ofere un spaţiu de siguranţă psihologică.
VIRGIL RÎCU, PSIHOLOG ȘI PSIHOTERAPEUT
Sunt destul de mulți corporatiști care se plâng de serviciul lor, sunt revoltați de ceea ce se întâmplă în organizația lor și declară că lucrurile au devenit insuportabile.
Dacă îi ascultăm atent, observăm ușor că aceste persoane nu se referă specific la jobul lor (la sarcinile specifice pe care le implică fișa postului), ci la presiunile exagerate și de multe ori gratuite pe care șefii lor le exercită în mod continuu sau la conflictele cu colegii. Am putea concluziona că marea parte a energiei acestor angajați nu se consumă în îndeplinirea sarcinilor uzuale de serviciu, ci în gestionarea stresului emoțional provocat de interacțiunea cu șefii și colegii lor. Altfel spus, ceea ce îi epuizează nu este îndeplinirea taskurilor uzuale, ci atmosfera conflictuală de la serviciu, atât cu şefii, cât şi între colegi.
Aceste conflicte solicită foarte multă energie. În doze mici, conflictele incită, fascinează, exercită o atracție la limită, „adrenalizează” atmosfera. În doze mari și permanentizate, conflictele epuizează, demotivează, deprimă.
Sentimentul că nu contezi pentru ceilalți, că orice ai spune nu ești ascultat, că orice ai face nu faci bine și oricât ai munci nu e destul – toate acestea au puternic efect demotivant și deprimant.
Obsesia pentru îndeplinirea obiectivelor
Orice obsesie, fie ea și pentru îndeplinirea obiectivelor, este deja un dezechilibru emoțional. Dacă o privim din perspectiva acelui („Vreau mai mult și vreau acum”/ „I want more and I want it now!”), nuanța infantilă a obsesiei pentru rezultate spectaculoase devine evidentă.
Dacă obsesia pentru îndeplinirea obiectivelor este rezultatul fricii de consecințele neîndeplinirii lor, vorbim de un climat organizațional caracterizat de nesiguranță, anxietate, panică. Un șef care țipă la angajați este, în cele mai multe cazuri, un șef speriat. El nu are soluții și pasează mai departe, către subordonați, presiunea pe care superiorii lui au pus-o pe el. Depășind un anumit prag, frica paralizează gândirea, nu o stimulează. Este terenul propice pentru apariția gândurilor de genul „Nu voi putea. Nu voi fi în stare. Voi pierde tot.” Pericolul apariției depresiei anxioase se apropie amenințător.
Este important ca top managementul să inițieze provocări în vederea stimulării progresului și creșterii, dar la fel de important este să se asigure că cererile pe care le emite vor genera un stres pozitiv, nu unul negativ.
Punctele comune ale pacienţilor cu depresie
Depresia, mai exact depresia reactivă, apare în general ca o reacție la o pierdere. De exemplu:
- persoana în cauză pierde pe cineva drag – prin separare, divorț, deces;
- își pierde jobul (este concediat, retrogradat, pensionat);
- anumite evenimente îi afectează imaginea de sine, felul în care este perceput de ceilalți: pierde respectul celorlalți, aprecierea lor.
Depresia apare, de asemenea, ca urmare a întoarcerii agresivității către interior: avem un conflict cu cineva, dar nu îndrăznim să ne exprimăm, să înfruntăm persoana respectivă și atunci ne supărăm pe noi înșine, ne criticăm pe noi înșine, ne învinovățim pe noi înșine. Depresia ascunde de obicei multă agresivitate reprimată.
Fenomenul de burnout poate fi legat în unele cazuri de o depresie latentă. Unele persoane se apără de depresie prin ceea ce psihanaliștii numesc apărări maniacale – concret, persoana adoptă (fără să fie conștientă de asta) atitudini și comportamente opuse celor depresive: veselie exagerată, entuziasm bizar, activism crescut, dar cumva nelalocul lui. În felul acesta, persoana neagă pericolul depresiei, vrea să se convingă că depresia nu o va ajunge. Acest activism crescut, ca și refugiul în muncă (pentru a nu ne gândi la ceea ce ne doare), pe termen lung epuizează: apare fenomenul de burnout.
Ca o regulă generală, problemele psihologice sunt (aproape) întotdeauna legate de calitatea relațiilor cu persoanele apropiate și semnificative pentru cel în cauză (persoanele din familie, colectivul de la serviciu etc.).
Cât ţine de individ și cât de cultura organizaţională a companiei pentru a preveni intrarea în depresie?
Unele persoane sunt mai vulnerabile decât altele în ceea ce privește apariția depresiei și a altor probleme emoționale. De regulă, cei care au fost supuși unor traume în copilărie sunt mai vulnerabili și mai dispuși să dezvolte probleme emoționale. Unele dintre aceste persoane au o stimă de sine scăzută, rezistență redusă la stres, tendința de a se descuraja rapid. Un mediu organizațional conflictual, în care presiunea este notabilă, poate împinge acest gen de oameni în depresie.
Aș vrea să menționez însă că probleme emoționale nu înseamnă neapărat ceea ce societatea percepe drept fragilitate. Traumele pot genera „personalități accentuate”, lideri charismatici, inovatori, savanți excentrici. Astfel de oameni ajung ușor în funcții de conducere, dar mai devreme sau mai târziu, încărcătura traumatică încapsulată în personalitatea lor îi va împinge către acte (auto)distructive sau abuzive.
Este important ca liderii să conștientizeze importanța climatului emoțional în organizațiile pe care le conduc și să adopte un set de bune practici menite să construiască un climat emoțional care să favorizeze dezvoltarea companiei și nu unul care să o sufoce.
Acest set de bune practici ar fi de dorit să ia în calcul câteva aspecte:
– Respectul contează. Enorm. Cei mai mulți angajați se simt fie deprimați, fie puternic resentimentari atunci când percep că nu sunt respectați.
– Nevoia de siguranță este o nevoie esențială a oamenilor. Și, indiferent cât de entuziast declară unii că ei vor să lucreze și să trăiască „în afara zonei de confort”, vorbele lor nu vor fi susținute de fapte. Imersiunile în afara zonei de confort vor trebui întotdeauna alternate cu „întoarceri la baza de siguranță”. Provocările nu trebuie să depășească un anumit prag și o anumită frecvență – altfel spus, e nevoie să se lucreze în zona de stres pozitiv.
– Când se urmărește implementarea unei schimbări, aceasta trebuie pregătită și comunicată cu grijă pentru a atenua anxietățile paranoide care există latent în orice om (atitudini de neîncredere, suspiciune, tendința de a interpreta intențiile managementului ca fiind ostile).
– Un alt lucru important de luat în calcul este faptul că structurile organizaționale favorizează regresiile emoționale: angajații tind să se comporte ca niște copii.
Dacă liderii pot crea o cultură organizațională care să aprecieze și să promoveze procesele de reflecție și autoreflecție, atât angajații, cât și organizația ar avea de câștigat.
Soluţia ar putea fi crearea unui soi de „reflective partnership”, în care angajatul ar lucra cu un psiholog (psihoterapeut) într-o manieră relaxată pentru a se detensiona emoțional, pentru a se cunoaște mai bine pe sine și a înțelege sursa conflictelor sale interne și interpersonale, pentru a explora soluții la provocările pe care jobul și viața în organizație i le ridică. Rezultatele vizate ar fi niște manageri mai calmi, mai puțin conflictuali, mai echilibrați, mai relaxați, mai disponibili, mai capabili să genereze o atmosferă pozitivă, mai înțelepți etc.
DAN ROȘCA – MEDIC PRIMAR PSIHIATRU, ȘEF SECȚIE TOXICOMANII
SPITALUL CLINIC DE PSIHIATRIE „PROF. DR. AL. OBREGIA”, BUCUREȘTI
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) decontează tratamentele pentru depresie atâta vreme cât prestatorul de servicii de sănătate care le aplică are contract cu ea, iar pacientul are o asigurare de sănătate plătită în momentul efectuării serviciului. Contractarea serviciilor plătite de Casă se face în fiecare an. Condițiile de contractare sunt publicate în fiecare an, anterior contractării.
Tratamentele medicamentoase pentru depresie sunt compensate 100%, 90% sau 50%, în funcție atât de tipul de depresie diagnosticat, cât și de preparatul prescris.
CNAS mai decontează consilierea psihiatrică (efectuată de psihiatru) și cea psihologică (efectuată de psiholog).
În măsura în care un prestator de servicii de sănătate este acreditat și are un contract cu Casa, el va fi plătit de aceasta. Diversele școli de psihoterapie din România trebuie să fie recunoscute de prestatoare posibile de servicii de către CNAS.
Angajatul ar trebui, în primul rând, să aibă el însuși grijă de sănătatea sa fizică și emoțională. Se presupune că, spre deosebire de copil, adultul are discernământ și o capacitate deplină de autoîngrijire. Dacă așteaptă ca totul să vină de la „lideri”, va trebui să accepte necondiționat și lucrurile negative pe care le cer sau le impun aceștia. Eu unul nu cred într-un viitor al autocrației luminate.
Adulții angajați se pot organiza pentru a negocia cu angajatorul pentru ca acesta să respecte cerințele lor privind condițiile de lucru care să nu le producă suferință sau boală psihică și fizică.
Liderii ar trebui să fie permeabili atât la cerințele membrilor organizației, cât și la sugestiile specialiștilor (de la care ar trebui să ceară mai des informații și ajutor). Cadrul științific și legislativ privind sănătatea mintală este încă imperfect, dar evoluează. Însă, după cum observ, el este aproape total necunoscut în afara lumii specialiștilor. Angajații ar trebui să îl cunoască, să participe la modificarea lui și să solicite respectarea sa. Cred că doar prin concurența tuturor factorilor enumerați mai sus se poate crea o cultură organizațională favorabilă sănătății mintale.
Am intrat în psihiatrie în 1990. La acea dată era aproape tabu să mergi la psihiatru sau la psiholog. În prezent, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Adresabilitatea celor care au nevoie de ajutor este mult mai mare. Mai puțini oameni percep asta ca o stigmă. Există însă un număr mare de persoane care încă percep contactul cu psihiatrul sau cu psihologul ca pe ceva care trebuie evitat cu orice preț.
Există multe cauze ale acestei atitudini: istorice, psihologice generale sau individuale. Toate au la bază ignoranța. Aceasta nu este doar o caracteristică a omului mai puțin școlarizat. Din păcate, ea caracterizează și un număr mare de persoane cu studii superioare.
Există o singură cale de a lupta împotriva ignoranței – cunoașterea. Din păcate, ea presupune două condiții care nu sunt „cool”: efortul de a citi și a înțelege și inteligența. Este mai simplu să te (dez)informezi cu ajutorul unor site-uri de pe internet care se exprimă simplist și care vin în întâmpinarea prejudecăților tale: falși terapeuți, ezoterisme de duzină, false „naturisme” (de obicei, exprimate prin „pastile din plante” și nu printr-o alimentație normală sau prin efortul în aer liber etc.). Cei care spun că ne informează despre cum ar trebui să trăim ca să ne păstrăm sănătatea fizică și mintală ar trebui ca mai întâi să se informeze ei înșiși.
LEGISLAȚIA ÎN ROMÂNIA
În România există mai multe legi care reglementează modul de respectare a drepturilor pacienților și care urmăresc să înlăture orice posibilitate de discriminare a categoriilor mai vulnerabile (persoane cu dizabilitați, persoane cu tulburări psihice, pacienții cu HIV sau alte boli infecto-contagioase etc.).Există și o lege care se referă explicit la sănătatea mentală și la persoanele cu tulburări psihice. Exemplific mai jos cu articole din principalele reglementări, cu mențiunea că există și altele, la fel de importante:
Legea nr. 95/2006 privind Reforma în Domeniul Sănătății, republicată în 2016, în curs de reactualizare – are funcția de „cod al sănătății „ cuprinzând reglementările fundamentale ale activităților destinate sănătății publice.
Capitolul IV: Obligativitatea asigurării asistenței medicale
„Art. 663. (2) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moașa nu pot refuza să acorde asistență medicală/îngrijiri de sănătate pe criterii etnice, religioase și de orientare sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege.”
Legea nr. 46/2003 („Legea Drepturilor Pacientului”) – se referă la toți pacienții, indiferent de tipul de afecțiune pe care o au.
„Art. 2. Pacienții au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale.
Art. 3. Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoana umană, fără nici o discriminare.”
Legea nr. 487/2012, reactualizată în 2016 („Legea Sănătății Mintale”), în curs de reactualizare – se referă la persoanele cu probleme de sănătate mintală – pacienți sau nu.
„Art. 41. (1) Orice persoană cu tulburări psihice are dreptul la cele mai bune servicii medicale și îngrijiri de sănătate mintală disponibile.
(2) Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul să exercite toate drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale recunoscute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și în alte convenții și tratate internaționale în materie, la care România a aderat sau este parte, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
(3) Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul, în măsura posibilului, să trăiască și să lucreze în mijlocul societății.”
DAN ROȘCA – MEDIC PRIMAR PSIHIATRU, ȘEF SECȚIE TOXICOMANII
SPITALUL CLINIC DE PSIHIATRIE „PROF. DR. AL. OBREGIA”, BUCUREȘTI
DEPRESIA ESTE RECUNOSCUTĂ LEGAL CA BOALĂ ÎN ROMÂNIA?
Bolile „recunoscute legal” în România sunt acelea incluse în „International Classification of Diseases 10th” (ICD 10). Această clasificare conține descrierea a mii de afecțiuni recunoscute de Organizația Mondială a Sănătății. Secțiunea F – „Tulburări mentale și de comportament” cuprinde tulburările mentale recunoscute și diagnosticate în prezent în lume, inclusiv în România.
Capitolul F30-39 descrie principalele forme de depresie majoră. Alte tipuri de depresie (cauzate de bolile somatice, de problemele legate de abuzul de substanțe psihoactive, de stres sau de tulburările de adaptare la mediu etc.) sunt descrise în alte capitole.
Categoria „Burnout” nu este descrisă ca atare în ICD 10, dar conținutul ei se regăsește în capitolul F43 – „Reacțiile la stres sever și tulburările de adaptare”.
Menționez că, în 2018, a apărut a 11-a revizuire a ICD. Introducerea ei în practică va lua însă mai mult timp, atât în România, cât și în alte țări, ea implicând eforturi logistice și financiare considerabile (de exemplu: introducerea noii clasificări în curicula universităților sau modificarea programelor de calculator prin care se raportează serviciile medicale către casele de asigurări de sănătate.)
DAN ROȘCA – MEDIC PRIMAR PSIHIATRU, ȘEF SECȚIE TOXICOMANII
SPITALUL CLINIC DE PSIHIATRIE „PROF. DR. AL. OBREGIA”, BUCUREȘTI
Articol preluat din numărul 251/octombrie 2018 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.