Raluca Kisescu: Alergatul este cea mai bună terapie pentru toate crizele mai mult sau mai puțin închipuite

I-am admirat mereu pe oamenii care reușesc să facă din alergat o activitate de rutină. Poate și pentru că eu nu am reușit până acum acest lucru. Am intuit că te transformă ca individ, fiindcă îți depășești limitele fizicele și psihice. Așa că am stat de vorbă cu câțiva români care participă la maratoane pentru a afla cum au trăit și trăiesc ei această experiență. Am descoperit povești de viață, dar și trăirile lăuntrice prin care treci atunci când ești tu cu tine, simțind pământul sub picioare și văzându-i pe alții făcând același lucru. A fost mai revelator decât mă așteptam. În a treia parte din această serie vă prezentăm istorisirea Ralucăi Kisescu, Creative Marketing Strategist, trainer și coach la Raluca Kisescu & Son.

La începutul anului 2017, Raluca Kisescu şi-a setat un singur obiectiv: să participe la un semimaraton, în memoria celui care a învăţat-o să alerge. Dincolo de datoria morală pe care şi-a impus-o, ea mărturiseşte că a simţit că este singura modalitate prin care poate aduce în viaţa ei disciplina, perseverenţa, efortul susţinut şi acel grit, care din engleză s-ar traduce prin tărie de caracter, abilitate pe care Raluca Kisescu o căuta, dar o descoperise de curând.

„Prima dată am alergat în vara anului 2014. Nu am fost niciodată o fire sportivă și am ales calea scutirilor la sport, pentru că Educația Fizică era singura disciplină școlară la care mă făceam de râs. Îmi amintesc probele de oină, săritura la groapa cu nisip, săritura la capră/ladă, nici măcar nu îmi amintesc cum se chema, reprizele de baschet în care eu mă pierdeam printre colegele cu 10 sau 15 centimetri mai înalte ca mine. În fine, am pornit într-o tură a Parcului Herăstrău mai mult ca să îi demonstrez prietenului care mă invitase la alergat că nu voi fi în stare. Cumva, într-un ritm nu foarte alert, cu el vorbind, glumind și fără să mă concentrez asupra efortului, am alergat aproximativ 5 km. Așa a început.

Timp de doi ani am alergat fără vreun obiectiv și relativ haotic. Până în 25 decembrie 2016, când vestea morții subite a celui pe care îl știam din liceu și care ne fusese tuturor un prieten apropiat, a declanșat în mine dorința de a-i mulțumi în numele tuturor cu un gest de care nu mă credea nimeni, nici măcar eu, capabilă: să alerg 21 km într-o competiție oficială. Iar pe data de 14 mai 2017, la ora 11.52, mi-am îndeplinit singurul obiectiv al anului respectiv și promisiunea făcută”, rememorează Raluca Kisescu.

A prins drag de acest tip de activitate şi a început să conştientizeze efectele benefice la nivel mental și fizic. Astfel, a alergat încă două semimaratoane și şi-a fixat un nou obiectiv pentru anul 2018: la aniversarea a 42 de ani, să alerge 42 km, adică să participe la un maraton.

„Când mulți îmi spuneau că o să îmi fie greu să alerg 21 km, când eu abia răsuflu după 10, eu le răspundeam să aibă răbdare. Alţii îmi spuneau că este o mare diferență între 21 km și 42 km și că am ambiții nerealiste, dar eu alergam în continuare. De ce am luat această decizie? Pentru că vreau ca viața mea să fie o poveste a devenirii și a cuceririi, nu a încadrării și a limitării”, explică Raluca Kisescu.

Am rugat-o să ne povestească cum a fost experienţa primei curse de anduranţă. „La primul semimaraton mi-am zis că am nevoie de motivare pe tot parcursul alergării, așa că mi-am rugat prietenii și familia să trimită unui alt prieten înregistrări audio cu încurajări, pe care el să le alterneze cu un playlist cu care alergasem la antrenamente sau care îmi amintea de ei. De la Sia, David Guetta, Ed Sheeran și Coldplay la Albano și Romina Power și Loredana. Nu am vrut să ascult înainte înregistrările lor, așa că am descărcat fișierul în seara dinaintea competiției și l-am pornit când am trecut linia de start. Astfel, în cele două ore și douăzeci de minute cât am alergat, m-am lăsat copleșită de surpriza mesajelor lor: am râs, am plâns, am prins aripi, a fost o experiență copleșitoare. Recomand abordarea aceasta oricui vrea să se încumete la un semimaraton”, spune Raluca Kisescu.

Treptat, a început să se bucure de alergarea în sine şi de oamenii din jur. În plus, a reuşit să posteze în timp real pe rețelele de socializare, dar şi să cânte, să glumească sau să îi încurajeze pe ceilalți participanți, să îi aplaude pe cei din scaunele cu rotile care participă. Pe scurt, să fie prezentă.

„Nu mai am nevoie de muzică, mi s-a întâmplat să îmi uit căștile acasă la un antrenament lung de peste 30 km, așa că am înțeles că mintea mea este suficient de antrenată ca să funcționeze fără stimuli muzicali. La maratonul din această toamnă am avut un gând care nu mi-a dat pace: cum voi putea alerga atâta timp cât, cu o seară înainte, am stat cu gheață la glezna dreaptă? M-am accidentat cu o săptămână înainte din cauza efortului intens pe o perioadă scurtă și m-am ales cu tendinită. M-am dus de urgență la fizioterapie, am făcut două-trei ședințe de laser și exerciții și m-au bandajat cu benzi kinesiologice ca să îmi protejeze mușchii. Însă mintea mea stătea blocată de la început: să nu mă ia durerea până în kilometrul 21, că îmi va fi greu să continui, să mă ia după, că poate atunci o voi gestiona mai ușor. Gândul acesta nu mi-a dat pace pe tot parcursul celor 5 cinci ore”, punctează Raluca Kisescu.

Ea mai spune că după ce a citit jurnalul lui Murakami despre experiența lui de alergător și influența alergatului în scrierile sale, şi-a dat seama că nu putea deveni o versiune mai bună a sa dacă nu va alerga și nu va scrie. În plus, ea i-a insuflat această pasiune şi fiului ei de 11 ani, precum și tatălui său, care are 69 de ani. Împreună, toţi trei au alergat la cursa populară din cadrul celei mai recente ediţii a Maratonului Internaţional Bucureşti.