Tiberiu Căpudean, despre anul sabatic: M-am regăsit. Mi-am adus aminte cine sunt și ce-mi place. M-am schimbat ca structură
Studiul „Trendurile la români“, lansat la începutul acestui an, arată că doi din trei români sunt dispuşi să îşi ia un an sabatic. Dintre cei 67% români care și-au exprimat această intenție, majoritare sunt femeile cu un nivel înalt de educaţie şi venituri peste medie. Ele sunt cele mai dispuse să îşi ia un concediu prelungit pentru a călători şi a trăi o vreme într-o cultură diferită sau pe un alt continent.
Cercetarea de piață a fost realizată pe parcursul unui an de către Hunters, divizia de trenduri a companiei de cercetare Unlock Market Research.
Am vrut să aflăm ce e dincolo de statistici, așa că am invitat doi români care și-au luat o perioadă sabatică să ne povestească motivele pentru care au decis că e cazul să facă o schimbare în ritmul cotidian.
Prima invitată a fost Raluca Kisescu. Acum vă invităm să descoperiți povestea lui Tiberiu Căpudean!
Pesemne că femeile la care studiul face referire au fost inspirate de „Eat Pray Love“. Habar n-am. Însă una e să fii dispus și alta e să faci pasul ăsta de-adevăratelea. În cazul meu a fost un cumul de factori. Pe lângă burnout-ul pe care mi-era imposibil să-l mai ignor, a mai fost și decesul prematur al mamei. Dispariția ei, pe lângă faptul că m-a dezechilibrat emoțional, a stârnit și o mulțime de întrebări cu privire la planurile mele pe termen lung. De pe la 30 de ani începusem să mă gândesc unde vreau să trăiesc la pensie, aveam planuri detaliate cu target-uri și deadline-uri.
Decesul mamei a urmat la 4 luni după diagnostic. Nu am avut suficient timp să procesez tot ce se întâmpla în jurul meu, dar un lucru mi-a fost foarte clar – viața e scurtă. Nu există nicio garanție că voi trăi până la pensie. Așa că am decis să nu mai amân lucrurile pe care le amânam de ani întregi din lipsă de timp. Din păcate, conceptul de an sabatic nu există în România.
Așa că am reflectat, mi-am făcut niște calcule și am decis să demisionez. Apoi am început o călătorie care de fapt nu s-a terminat. Am petrecut acești trei ani în afara României în proporție de 95%. Am mers cu ruscacul în spate prin munții din Nordul Spaniei timp de cinci săptămâni – 680 km pe drumul spre Santiago de Compostela. Am parcurs cel mai periculos traseu montan din lume în munții Hua Shan (China), am lucrat cu urșii panda într-un program de voluntariat la Centrul de Cercetare și Conservare a Urșilor Panda din Cengdu, am petrecut o lună în India, una în Nepal, am mers pe Himalaya până la Annapurna Base Camp, am călătorit prin Cambodgia, Vietnam și Thailanda, Iordania, Israel, Maroc, Statele Unite și mai peste tot în Europa.
Apoi m-am întrebat dacă mai pot trăi într-o țară cu conducători corupți și cu o mână din ce în ce mai mică de oameni care vor să schimbe lucrurile. Și am decis că nu. Așa că am stat ceva timp la Madrid, m-am dus la școală și am învățat spaniola. Mi-am vândut de curând apartamentul de lângă Parcul Floreasca și sper că în câteva luni mă voi muta de tot în Spania. La 45 de ani.
Am trăit tot timpul ăsta din economii. Dacă nu ai resurse financiare, nu te poți încumeta la o astfel de aventură. Însă cred că cele interioare sunt de fapt mai importante. Adică dacă vrei să pornești la un astfel de drum sperând că totul va decurge mereu conform planurilor tale, că vei avea parte de confort tot timpul sau că vei putea mânca șnițele cu cartofi prăjiți, te înșeli. Nu am găsit mereu un pat la gazdele din munții Spaniei. Așa că am dormit afară. Nu cu cortul. Afară pe iarbă. Uneori găseam un șopron, alteori am dormit lângă un gard sau într-un pod de gară.
În Himalaya am stat în niște condiții extreme. În cameră era la fel de frig ca afară. Într-o noapte m-am trezit cu un șobolan pe sacul de dormit. Am mâncat orez cu niște frunze vreo 10 zile. Direct cu mâna de pe o farfurie de tablă. În India am mâncat de pe stradă, din praf. În China niciodată n-am știut ce mănânc, dar a fost tare bun. Mi-a înghițit cardul un bancomat în Spania, am prins greve generale, proteste, am ajuns la spital cu un picior cât un burlan din cauza unei tendinite, am pierdut trenuri, am mers zile întregi prin ploaie și m-am rătăcit de multe ori.
Însă m-am regăsit. Mi-am adus aminte cine sunt și ce-mi place. M-am schimbat, ca structură. Acum fac numai lucrurile pe care le consider importante, cumpăr strict ce cred că e necesar. Sunt mult mai direct. Nu mai puțin politicos, însă dacă nu mă interesează ceva, spun pe litere și merg mai departe. În ultimii trei ani mi-am pierdut cinci prieteni dragi, apropiați ca vârstă. Cancere și accidente de tot felul. Asta m-a făcut să cred că plecarea în „anul sabatic“ a fost decizia corectă.
Cel mai mândru sunt că m-am reapucat de fotografie. Studiasem fotocompoziția la facultate. Îmi plăcuse, însă o lăsasem acolo. Așa că am reînceput. M-am gândit la un proiect, l-am realizat și am avut expoziții la MNAC în București, la Bruxelles, Paris și Madrid. Iar anul trecut am primit Premiul European pentru Toleranță din partea Forumului Cultural European. Realmente simt că m-am reinventat și abia aștept să văd ce urmează. Nu-mi mai e teamă de necunoscut, nu-mi mai fac planuri pe termen lung și profit de orice ocazie pentru a învăța sau a face ceva nou.
Articol preluat din Revista CARIERE, nr. 257/mai 2019. Pentru detalii legate de abonare, click AICI!