Cum abordez generatia 50+?

Ce pot face organizatiile cu cei din generatia 50+? Sa nu-i mai trimita la training, sa nu-i mai pregateasca, sa-i dea afara, sa ii pedepseasca pentru reticenta lor? E o varianta. Sa-i accepte, sa profite de experienta lor, sa-i recunoasca pentru ceea ce au facut. Sa-i implice in schimbare, nu doar sa le ceara sa se schimbe. Sa-i faca responsabili de schimbare. Poate fi o alta varianta.

Paradigma oamenilor din generatia 50+ in training, referitoare la greutatea manifestata de ei pentru a accepta pregatirea poate fi una reala. Am trait-o, intrebandu-ma adesea de ce?, la fel ca cei de 4-5 ani, care se afla la varsta descoperirilor. Diferenta majora o reprezinta lipsa barierelor, a prejudecatilor si a experientei – la cei mici.

Tentatia mea a fost de a le pune o eticheta: nu vreti, nu puteti… ok, va meritati soarta, eticheta de retrograzi, cei care se impotrivesc oricarei schimbari, cei care sunt impotriva curentului.

Mi-a aparut instantaneu in minte o alta paradigma, cea cu diferenta intre generatii.

Am stat si m-am uitat la oamenii care reusesc sa aiba profit, care reusesc sa castige in momente in care piata este mai putin darnica. Acestia, incepand de la cei care produc IPAD-uri sau softuri, pana la organizatorii de evenimente si concerte, schimba ceva in ceea ce fac pentru a obtine alte rezultate, indiferent de varsta pe care o au. Un exemplu este o prietena apropiata care se ocupa de organizarea de concerte si care s-a reorientat catre promovarea de trupe mici, care au potential si care cresc de la un concert la altul. Un alt exemplu e colegul meu care face concursuri de media online, pentru ca online-ul este viitorul, pentru ca aici sunt oportunitati de dezvoltare a business-ului.

Revin la acesti oameni care au o eticheta agatata pe frunte si intrebarea care-mi vine in minte este ce-i face sa ramana intepeniti in aceeasi pendulare de activitati si de modalitati de realizare a acestora? La fel cum vad eu, vad si ei in jurul lor ca rezultatele pe care le obtin sunt aceleasi – fapt care le sporeste frustrarea. In paralel, se nasc si alte intrebari: Ce fac oamenii acestia acasa, cu familiile lor? Cum isi cresc acesti oameni copiii?

Primul raspuns, venit prompt, este ca vina tine de management – care, la randul lui, n-a schimbat nimic. Al doilea raspuns este acela ca munca de-o viata nu le este recunoscuta, indiferent in ce conditii a fost realizata. Aportul si experienta lor sunt trecute cu vederea de catre ei insisi, de catre superiorul direct, de catre cei care ii inconjoara. Tendinta este de a se retrage, de a se ascunde in locul confortabil, de a-l lua pe Nu alaturi, indiferent ca este profesional, personal sau social.

Si asta pentru ca temerile lor, venite din experientele trecute, fricile proprii pe care si le-au asumat la un moment dat s-au intors impotriva lor.

Un exemplu contrar este cel al unui domn de 58 de ani, care mi-a spus ca toate trainingurile la care a participat dupa revolutie i-au prins foarte bine, l-au ajutat sa aiba serviciu, iar acum, dupa pensie, o sa aiba grija de nepoti, carora le va transmite o parte din ce a invatat si a trait el.

Ce pot face organizatiile cu cei din generatia 50+? Sa nu-i mai trimita la training, sa nu-i mai pregateasca, sa-i dea afara, sa ii pedepseasca pentru reticenta lor? E o varianta.

Sa-i accepte, sa profite de experienta lor, sa-i recunoasca pentru ceea ce au facut. Sa-i implice in schimbare, nu doar sa le ceara sa se schimbe. Sa-i faca responsabili de schimabare. Poate fi o alta varianta.

M-am intrebat ce ma retine pe mine, la 32 de ani, sa accept o provocare, o schimbare, o idee noua. Raspunsurile nu au incetat sa curga: nu e ideea mea, mi se pare o prostie, nu-mi place de cel care a avut ideea, sunt intr-o pasa proasta… presupune efort de implementare, nu mi-e clar rezultatul, mi-e teama de esec, mi-e teama ca nu voi avea suport, imi pierd timpul, ceilalti n-o vor pune in aplicare, de ce eu?

Atata timp cat nu primesc nimic in schimbul acceptarii provocarii, noii idei, nu schimb nimic. Sau aproape nimic.

Si atunci ce fac cu cei de varsta parintilor nostri?

Un director de centru de extractie de titei, care conduce oameni de mai mult de 25 de ani, si care se apropie de varsta de 65 ani, intr-o sesiune de performance management a avut urmatorul comentariu: “Am reusit sa imi tin oamenii aproape pentru ca le-am fost alaturi. Si i-am incurajat. Si niciodata nu le-am spus ca sunt prosti sau ca nu pot, indiferent ca aveau sau n-aveau scoala. Indiferent daca aveau 20 sau 50 de ani. Asa mi-am crescut si copiii si sunt multumit”.

Pot sa le arat intelegere pentru faptul ca le e greu. Sa le fiu alaturi. Pot incepe sa le recunosc efortul pe care l-au depus. Pot sa ofer incredere. Pot sa le multumesc pentru ce fac. Pot sa ii implic sa impartaseasca din experienta lor si celor noi. Pot sa-i ajut s-o impartaseasca. Pot sa-i accept cu reticenta lor.

Odata ce i-am castigat, sunt cei care vor ramane langa mine, care nu mai pleaca, sau care pleaca foarte greu. Iar eu am loialitatea si experienta lor.

Sau ii pot da afara.

Am de lucrat la acceptare. Eu aleg sa-i accept.

Tu ce alegi?

Ciprian Todoca este consultant la Trend Consult Grup