Generozitate, bun-simt, bunavointa
Ca sa te convingi, poti sa te mai duci la cumparaturi intr-un supermarket sau sa te prefaci intr-o musca, sa zbori prin niste birouri si sa observi cum se comporta oamenii unii cu altii. Concluzia: daca n-ai tupeu, nu existi, altfel spus daca esti bun, inseamna ca esti prost. OK, pot cauta si alta exprimare, ca sa nu para lucrurile chiar asa dure, dar nu vreau. Mi se pare ca gasim suficiente scuze pentru comportamentul bolovanos, dar nu stiu daca suntem capabili sa-i apreciem consecintele pe termen lung.
Documentandu-ma pentru articolele mele, observ ca in occident exista un interes din ce in ce mai mare pentru cursurile de bune maniere, pentru crearea unui mediu de lucru cat mai prietenos, pentru relatii umane cat mai benefice. La noi n-am auzit de asa ceva.
Zilele acestea am citit ceva interesant. O profesoara de psihologie din SUA a facut un experiment cu studentii sai. I-a impartit in doua grupe, una in care studentii trebuiau sa fie generosi, binevoitori si amabili unii cu altii, alta in care studentii se comportau ca de obicei. Rezultatul? Dupa doua saptamani studentii din prima grupa aveau un moral foarte bun, erau zambitori, mult mai multumiti de viata, cooperanti si veseli, comparativ cu colegii din grupa cealalta. Fiecare dintre noi a trait pe propria piele diferenta dintre bunavointa si reavointa. Atunci de ce continuam sa ridicam tupeul sau duritatea la rang de aptitudini utile pentru reusita in viata? De ce-i apreciem pe tupeisti si-i consideram slabi pe oamenii binevoitori? De ce profitam de generozitatea unora dintre semenii nostri? Cand zambesti si ti se raspunde cu zambet, parca ziua curge altfel. In primul rand, zambetul il ajuta pe cel care-l exprima, ii da un moral bun, o stare psihica placuta, iar comportamentul sau este inclinat spre generozitate. In al doilea rand, zambetul e contagios. Cel incruntat este un om care sufera si a carui companie nu e dorita de nimeni. Chiar daca ar avea motive, starea sa psihica nu-l va ajuta sa-si rezolve problemele, oricat ar fi de grave. Un sef incruntat si care vorbeste ridicand tonul, crede ca asa obtine rezultate mai bune de la subalterni? Ma indoiesc ca astfel de situatii pot functiona pe termen lung. Sunt impotriva naturii umane si a universului. Se tot vorbeste despre beneficiile gandirii pozitive, dar parca am vrea ca ceilalti sa fie pozitivi si apoi o sa incercam si noi.
Toata lumea ofteaza dupa gesturi ca sarutatul mainii sau ridicarea palariei in semn de salut. Nu mai sunt la moda, primele pentru pentru ca doamnele s-au emancipat, celelalte pentru ca domnii nu mai poarta palarii. Ca si cum gestul conteaza si nu rezultatul sau, ca si cum nu stim cu ce le-am putea inlocui. Nu cumva ne e teama ca am primi o eticheta nepotrivita cu prezentul, cu aceasta lume in care se cultiva atitudinea dura, nemiloasa, razboinica?
Generozitatea a devenit spectacol de televiziune. Lipsa bunului-simt, la fel. De ce sa fii bun, daca nu te vede nimeni, de ce sa ai bun-simt, cand se apreciaza tupeul? Si totusi, asa cum occidentalii ne-au inspirat in atatea directii, n-am putea sa ne lasam inspirati si in aceasta? N-am putea ca in micul nostru univers de birou, de familie, de clasa, de grup de prieteni sa fim generosi, amabili si binevoitori unii cu ceilalti?