În România, dacă ești antreprenor pe bune, nu doar cu numele, e posibil să cazi des și să fii destul de plin de „julituri”

În viață nu trebuie să ne întrebăm prea des care este scopul nostru pe Pământ, ci să acționăm ca atare. Inițiativele unora dintre noi pot salva vieți. De fapt, acțiunile întreprinse de unii dintre noi chiar salvează vieți. Dar cu ce preț? De fapt… există un preț plătit pentru faptele bune? Despre echilibru, viață, scop, antreprenoriat, am vorbit cu Marian Costache, tată, soț și antreprenor, într-un material marca Revista CARIERE, pentru secțiunea Work Life Balance.

Cine este Marian Costache și ce a visat să devină când va fi mare? S-au îndeplinit visele?

Da, da, chestia asta cu visele nu cred că a venit întâmplător către mine aici. Sunt un mare visător. Căpătând experiență mi-e tot mai ușor să recunosc asta. La începutul carierei, când încercam să-mi fac un drum, nu consideram inclinația asta către visare ca un mare avantaj. Acum văd altfel lucrurile.

În copilărie visam să construiesc niște mașini speciale. Apoi am vrut să mă fac medic. Prin liceu (pe la 17 ani) mă gândeam să devin inventator, însă mi s-a părut neserios să trăiesc din așa ceva. În timpul primei facultăți eram sigur că voi deveni profesor la Catedra de Mecanică sau la cea de Rezistența Materialelor și Vibrații, din Universitatea Politehnică.

În 1991, însă, deschideam prima firmă, iar din 1994 mă ocup de Publicitate, intrând în vâltoarea antreprenoriatului din acest domeniu. Vechea firmă MVCOM (Motion Vision Communication) trece în această perioadă printr-un proces de rebranding, numindu-se acum SCREENYO COMMUNICATION; am gândit un nume nou, mai „cu lipici” la Gen Z, care este tot mai mult „la butoane”, în agenții sau la clienți.

Sunt căsătorit, am trei copii, dintre care doi mai mici, care încă mă solicită. Încerc în mod activ să-i ajut să-și descopere înclinațiile, așa cum mie mi-a cam lipsit în copilărie.

Sunt absolvent de Politehnică (5 ani), cu diplomă de inginer mecanic. Am făcut apoi Facultatea de Drept la FF, fără să-mi iau diploma, deoarece când am terminat începuse deja să meargă bine business-ul, iar prioritățile se schimbaseră.

Am un Master în Publicitate, la SNSPA, absolvit intre 2009 – 2011. Cu note mari. Nu știu dacă mai contează, însă am învățat cu plăcere și am vrut să-mi și dovedesc mie că mai am mintea destul de elastica, la 40+.

Ce înseamnă o viață echilibrată, timp de calitate?

Nu cred că sunt în măsură să dau lecții. La mine nici treaba cu familia nu a funcționat din prima.

Din punctul meu de vedere, consider că este sănătos să nu renunți la lucrurile care-ți plac, la hobby-urile care te întregesc și în care te descoperi, și eventual să faci asta de dragul familiei sau pentru a petrece mai mult timp cu copiii, de exemplu. Un astfel de mecanism se va gripa, mai devreme sau mai târziu.

Ideal mi se pare să reușești să-ți atragi partenera și copiii să guste din același hobby. Asta încerc eu să fac cu muzica, spre exemplu. Nu vă gândiți că am un band acasă, deși mi-ar plăcea. Încercăm să cântăm la rece, cum se spune, sau karaoke, de fiecare dată când avem ocazia. Sunt prieteni cu care ne vedem și alături de care ies niște cântări pe cinste.

Momentele acelea, când cântă toată lumea din casă și se creează un fel de sincronie, le-aș încadra eu în categoria timp de calitate!

Cariera și familia ar trebui să se contopească până la un punct. Cum este pentru dvs? Cum reușiți să aveți un echilibru între viața personală și cea profesională?

Contopirea cu familia, pe partea de activitate profesională n-o prea înțeleg și evit să o practic. Soția mea este avocat și este destul de greu să lucrăm împreună, când avem de scris vreo petiție sau de pregătit vreun dosar de instanță, pentru chestiuni curente, care au legătură cu business-ul meu. Suntem amândoi „pietre tari” și renunțăm greu la anumite puncte de vedere… Deci nu recomand contopirea. E mai sănătos fără.

În ceea ce mă privește, sunt mulțumit cu echilibrul pe care l-am construit. Când fac programul unei săptămâni, încerc spre exemplu să fixez momentele pentru antrenamentele de alergare, pe care le fac dimineața, de trei ori pe săptămână. În timpul lor, răspund la telefon ca să rezolv diverse, îmi așez gândurile, coc idei pentru o prezentare sau pentru un articol. Iată deci o altă mostră de work-life-balance.

Ce spune familia dvs despre inițiativele pe care le-ați avut de-a lungul timpului?

Familia mea nu cade și nu se ridică odată cu mine, i-am învățat să nu facă asta. Pentru că, ce să vezi, un antreprenor cade des. Nu că ar fi vreun împiedicat dar așa este contextul, în România de-acum. Dacă n-ai vreun business în care să-ți curgă banii, pe bază de aranjament, eventual de la stat, și ești chiar antreprenor pe bune, nu doar cu numele, e posibil să cazi des și să fii destul de plin de „julituri”.

Am învățat să fiu mai rezervat când îmi pun pe masă planurile, visele. Inițiativele pe care le prezint familiei sunt și cele care în general livrează și rezultate, mai bune sau doar bunicele. Depinde.

Retrospectiv privind la inițiativele avute în decursul timpului, e clar că am avut curaj și că a meritat. Merita, poate, să am și mai mult curaj, pentru că eu am prins anii de naștere și apoi de efervescență ai Publicității. Însă, această așa zisă Industrie nici nu exista până în anii 90 și un pic. A fost un tren pe care l-am luat din mers, fără să știu exact unde merge, dar care m-a dus bine.

Sunteți  Președinte al Asociației HEM – „N-avem sange”. Cum și de ce această asociație? De unde această inițiativă?

În 2016, pe acel val de activare civică, pe care l-am trait cu toții după #colectiv, mi s-au lipit de urechi mai multe anunțuri legate de amânarea mai multor operații din țară, datorită lipsei sângelui pentru transfuzii. Nu știu cum s-a întâmplat asta dar cert este că am ajuns să mă gandesc că de fapt lipsește un brand clar, bazat pe un insight relevant, în donarea de sânge, și că pe fond eram în fața unei probleme de comunicare.

Așa a apărut „N-avem SÂNGE?!”, despre care eu cred în continuare ca este singurul brand construit ca la carte, în donarea de sânge. Insight-ul pe care se bazează este curajul sau frica, depinde cum pui problema.

Cert este că nouă, românilor, ne este teamă să donăm sânge! Ne este teamă de spital, de experiență în sine, deși nu ar trebui. Ne este teamă de halatele albe, de ace, de infecții. Și lista ar putea continua la nesfârșit…

Paradoxal, însă, donarea de sânge este printre puținele lucruri sănătoase pentru trup și pentru suflet, care îți poate îmbunătăți și chiar prelungi viața! Un centru de transfuzie nu este de fapt un spital. La donare nu mergi ca la analize, ci hidratat și hrănit. Donarea e ultra safe din punct de vedere medical, mai cu seamă că sângele ajunge la un pacient într-o stare fragilă de sănătate, pe care nimeni nu dorește să-l pună suplimentar sub risc.

Asociația HEM este ONG-ul ce reprezintă partea formală a demersului nostru. Altfel nu am putea să derulăm Programul Național „N-avem SÂNGE?!”, la nivelul la care o facem astăzi.

Când ați donat sânge pentru prima dată? Cum a fost? Ce ați simțit în acele momente?

E posibil să mai fi donat ca student la Politehnică, pentru motivarea de absențe, deși la vremea aceea am fost un student extrem de silitor. Constant, de vreo 4 ori pe an, donez din 2016 încoace.

De fiecare dată când mă așez pe scaunul de donare simt o senzație deosebit de plăcută. Îmi flutură diafragma, într-un mod absolut unic și am conștiința clară a gestului special pe care-l fac în acel moment, fără să știu exact pentru cine.

Și chestia asta, că nu știi pentru cine donezi, are valoarea ei. Pe mine mă face să mă gândesc că donez pentru Viață și mi-e de-ajuns.

Sunteți antreprenor din 1991. Ne puteți da detalii despre cum ați reușit ca antreprenor? Și de ce? Unde ați lucrat înainte?

N-am apucat să lucrez niciodată ca salariat în firma altcuiva. Am fost antreprenor dintotdeauna. Revoluția m-a prins student, la 21 de ani. A fost o vârstă absolut excelentă, să pornesc pe un astfel de drum. La 23 de ani aveam prima firmă.

Nu pot să „eliberez” rețete de succes. Antreprenoriatul mi s-a parut singura cale pentru mine, la momentul respectiv. Astăzi e mai greu de explicat entuziasmul și libertatea de atunci, toate acestea combinate cu energia vârstei m-au dus, însă, pe acest drum.

Ați avut mentori de-a lungul carierei dvs? Sau de-a lungul vieții, de ce nu. Care a fost cel mai eficient sfat primit vreodată?

Greu cu mentorii când esti chiar tu deschizător de drum. În felul meu mă consider un autodidact și ceea ce încerc să fac este să nu renunț cu una cu două. Din punctul meu de vedere succesul unui proiect ține, desigur, de idee dar și de perseverență.

Aveți un motto după care vă ghidați?

Nu am neapărat un motto preferat, ci mai mult o poveste cu tâlc, foarte potrivită multor altor antreprenori români, nu doar mie. E povestea acelui șoricel care a cotrobăit într-o cămară și a căzut în borcanul cu lapte pus la covăsit. Neavând altă variantă decât să dea necontenit din picioare, șoricelul a reușit într-un târziu să iasă din borcan, după ce a făcut frișcă.

Așa mă simt și eu din când în când, neavând altă alternativă decât să dau mereu din picioare, sper să-mi iasă la un moment dat frișcă!

Ce sfaturi aveți pentru cei care doresc să meargă pe calea antreprenoriatului?

Cred că vine în urma noastră o generație tot mai deschisă spre antreprenoriat, cu alte reguli, cu alt vibe. O generație care nici nu concepe să fie “paria” societății, așa cum noi antreprenorii cu vechime am apucat să fim priviți de foarte multe ori. Și din punctul ăsta de vedere cred că se va face o mare dreptate. Asta la general.

În particular aș recomanda antreprenoriatul celor cu “dinții tari”, care au în prealabil și inspirația unei nișe cu potential. Nu mai este vremea business-urilor generaliste, fie ele de producție, servicii sau comerț.

Ce sfaturi aveți pentru tineri, în general, pentru a se „pregăti” pentru viață?

Ce sfaturi poate să dea cineva care are 17 ani, pe dinăuntru?! Glumesc? Nu, de fapt nu glumesc.

Faceți cumva să nu uitați de voi, nu de alta dar sunt foarte multe ocazii. Viața are o singura destinație, nu foarte apetisantă și n-are rost să alergi până acolo, eventual cu ochii închiși. Când ajungi să vezi așa lucrurile, îți dai seama că e mult mai interesant drumul și că banii trebuie puși la locul lor, acela de „mijloc” și nu de „scop” în sine.

*Acest material este susținut de Sodexo Benefits and Rewards Services.