Psihoterapia este o modalitate de a ne așeza pe propria realitate, însă fiecare dintre noi își poate găsi echilibrul și detașarea în moduri diferite

Se vorbește des despre psihoterapie și cum te poate ajuta ca persoană, ca individ, ca lider. Psihoterapeutul te poate ajuta în lupta ta zilnică cu situațiile dificile, atunci când ai probleme de relaționare cu cei din jurul tău. Totodată, psihoterapia te poate ajuta în stabilirea, în clarificarea obiectivelor principale care chiar contează în viața ta. Tot psihoterapeutul este cel care îți oferă instrumente necesare de a ajunge la ținta ta. Concret, psihoterapeutul te va face să înțelegi ce factori ți-au declanșat stările de disconfort psihic, de depresie, de anxietate și astfel îți va fi mai ușor să faci față situațiilor grele.

Am vorbit cu psihoterapeutul Sabina Strugariu despre echilibru, despre pandemie – cum ne-a afectat pe fiecare, inclusiv pe specialiștii în psihoterapie -, într-un interviu în exclusivitate pentru Revista CARIERE, pentru rubrica Work Life Balance.

Mai întâi, să o cunoaștem mai bine pe protagonista noastră: Sabina Strugariu este psihoterapeut cu specializare în psihoterapie integrativă și pozitivă și cu o formare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți în cadrul EUROCPS, Franța și UK. A absolvit un Master în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și a familiei. Este contribuitor la Pagina de Psihologie, membră a Asociației Multiculturale de Psihilogie și Psihoterapie și a Colegiului Psihologilor din România.

Cum este viața unui psiholog? Vă amintiți de sesiuni cu pacienți care v-au schimbat gândirea?

M-am gândit mult cum să răspund la această întrebare. O parte din mine simte să spună că e ca oricare altă viață, o parte să se axeze pe ce anume este specific și diferit atunci când îți petreci timpul însoțindu-I pe oameni în călătorii interioare care mai de care mai profunde, complexe, adesea greu de imaginat. Cred că ambele răspunsuri sunt la fel de valabile și se completează reciproc. Uneori, oamenii au impresia că psihologii sunt niște creaturi ciudate și cumva deasupra lucrurilor lumești cu care se confruntă fiecare, însă realitatea e că și noi, psihologii, în viața de zi cu zi, ne confruntăm cu aceleași suferințe și provocări ca toată lumea. Pentru mine diferența este dată de, poate, un grad de curiozitate mai greu de potolit pe de-o parte și onoarea de a fi invitat în lumea interioară a unei alte ființe.

Sunt conștientă că poate suna destul de clișeic, însă cred că, într-un fel sau altul, fiecare client îmi schimbă și flexibilizează gândirea din când în când. Sunt și ședințe în care momentele de “aha” sunt și de partea psihoterapeutului și nu doar ale clientului, întrucât oricâtă expertiză ar avea un terapeut, această expertiză se bazează pe experiență, documentare, lectură de specialitate, studii, ș.a.m.d., însă nimeni nu este expert în viața altcuiva și nici nu deține răspunsuri universal valabile pentru toată gama de trăiri și experiențe umane. Și cred că atât timp cât rămânem ancorați în curiozitate și uimire, ne putem lăsa impactați, transformați și atinși de întâlnirea cu un altul.

Cum reușește un psiholog să se echilibreze personal, emoțional, profesional? Ce vă ajută să vă detașați de problemele pacienților?

Cred că după întrebarea: “Ești psiholog, aha, asta înseamnă că-mi faci profilul psihologic acum sau mă analizezi, nu?”, întrebarea pe care o primesc cel mai des este: “cum reușești să te detașezi de problemele clienților?”. Ei bine, nu reușesc 😊, dar acest lucru se întâmplă și pentru că nici nu-mi propun. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că deși pare cel mai important și greu lucru de făcut, pentru mine nu detașarea sau separarea de ce trăiesc în cabinet mă echilibrează, ci integrarea și conținerea “problemelor/ durerii/ rănilor/ mecanismelor disfuncționale/ suferinței intense, etc.” împreună cu “resursele/ creativitatea/ abilitățile/ reziliența/ unicitatea” oamenilor pe care-i întâlnesc. Să separ problemele de resurse și resursele de om, mă face să mă simt deconectată și copleșită de imensa suferință a lumii și să privesc existența trunchiat și robotic. Cred că, în ultimul timp, simt mai degrabă conexiunea cu extraordinara capacitate a psihicului și a corpului uman de a depăși problemele și de a-și trăi și depăși suferința și simt o imensă recunoștință pentru fiecare persoană care alege să-mi acorde un vot de încredere și speranță. Altfel și într-un fel mai pragmatic, merg la terapia mea individuală cu regularitate de ani de zile, apelez la supervizare ori de câte ori mă simt nesigură sau copleșită sau trigger-uită de ceva din povestea de viață a persoanei din fața mea și, în rest, încerc să aplic cât pot de des ceea ce-i invit pe clienții mei să facă – să respir, să-mi ascult corpul, să cer ajutor, să spun nu când nu mai pot, să-mi iau timp să mă odihnesc și să investesc energie în lucruri care-mi aduc energie.

Am trecut prin schimbări multiple în ultima perioadă. Am trecut cu bine prin pandemie? Cum a afectat pandemia „omul” din punct de vedere psihologic, emoțional? Ce „zone sensibile” au fost atacate? 

Viața este, în sine, schimbare, adaptare și evoluție. Cu toate acestea, există perioade mai lungi de stagnare sau de transformare lentă și momente în care un singur lucru declanșează o avalanșă de schimbări majore într-un timp foarte scurt, așa cum a fost și pandemia pentru noi. Cred că pandemia ne-a confruntat cu unele dintre cele mai profunde și provocatoare adevăruri și anume: fragilitatea propriei noastre existențe, limitele lucrurilor pe care le avem în controlul nostru individual și social și imprevizibilitatea lumii așa cum o știm, dar și cât de mult depindem unii de alții și câtă nevoie avem unii de ceilalți pentru a supraviețui și a merge înainte. Suntem ființe în căutare perpetuă de siguranță, predictibilitate și control și, adesea, chiar dacă ni se întâmplă să trecem prin situații dificile, trăim cu credința că există cineva care are o soluție sau că, mai devreme sau mai târziu, lucrurile se vor așeza și, confruntați cu o situație de criză la nivel global, ni s-au zdruncinat tocmai aceste credințe și am fost „atacați” în tocmai nevoia noastră de bază: siguranța. Însă, asemeni tuturor lucrurilor, modul în care fiecare dintre noi am perceput, simțit, trăit, integrat și asimilat această experiență ține de o serie de lucruri: structura psihică, tiparele de atașament, mecanismele de apărare, credințele și viziunea despre viață, lume, sens, responsabilitate, ceilalți, etc.

De fiecare dată când se vorbește despre situații de criză, se vorbește și despre oportunitatea crizei, întrucât o situație nouă, fie ea provocatoare, oferă contextul unei schimbări și a unei evoluții, astfel credințele noastre despre ce se întâmplă pot avea baza într-o gândire de tip magic și catastrofic sau de tip critic, bazat pe dovezi și axat pe soluții și, dacă e să privim la noi și la cei din jur, putem vedea persoane care s-au așezat cu realism, grijă și deschidere pe această nouă realitate, dar și persoane care s-au decompensat și au apelat la mecanisme disfuncționale și credințe distorsionate.

Am trecut prin lockdown cu toții. Cine a fost mai afectat de pandemie: copiii, adulții? 

Cred că am fost cu toții afectați în moduri profunde și diferite. Noi, adulții, întrucât suntem cei responsabili cu siguranța și protecția atât a noastră cât și a celor mai mici, mai în vârstă, mai neputincioși decât noi; copiii întrucât au nevoie de o bază de siguranță și predictibilitate pentru a se putea dezvolta și pentru a putea explora cu încredere și curaj lumea din jurul lor. Cred, de asemenea, că e important să rămânem, pe cât posibil ancoranți în resursele noastre la fel de mult, dacă nu mai mult, decât suntem capabili să cântărim și să analizăm dificultățile cu care ne confruntăm: experiența de viață și cunoștințele adulților ne fac uneori să apelăm la “baza de date a umanității” cu încrederea că omenirea a mai trecut prin perioade dificile și, cu “sechelele” de rigoare, a mers înainte într-un fel sau altul, devenind mai abilă să facă față anumitor situații și mai pregătită pentru noi provocări, iar copiii au în avantajul lor inocența și curiozitatea și imaginația extraordinară și capacitatea de a transforma prin joc și povești urâtul și greul din jurul lor.

După pandemie, a crescut cererea de a merge la/vorbi cu un psiholog?

Deschiderea către psihoterapie și cunoaștere de sine este exponential în creștere în ultimii ani, însă este adevărat că pandemia a declanșat cu o mai mare rapiditate și intensitate, nevoia oamenilor de a se înțelege și de a da un sens lucrurilor care li se întâmplă, de a putea să-și gestioneze și regleze emoțiile și comportamentele în acord cu realitatea și contextual și de a dezvolta mecanisme de coping mai funcționale și adaptative.

Ați avut pacienți, lideri de companii? Merg aceștia periodic la psiholog? Aleg această variantă ca o soluție de detașare de probleme? 

Da, persoanele care apelează la psihoterapie sunt de vârste, profesii și funcții diferite, iar faptul că o persoană are success într-un anumit domeniu, nu înseamnă neapărat că se consideră echilibrată și funcțională pe toate planurile. Unul dintre supervizorii mei ne vorbea adesea despre “capcana lui Dumnezeu” – capcana în care putem cădea fiecare dintre noi atunci când avem impresia că nu mai avem nimic de învățat de la nimeni, că le-am văzut și trăit pe toate și atunci putem ajunge să ne simțim blocați într-o realitate rigidă și limitată în resurse, dar și neputincioși și lipsiți de ajutor din afară și, uneori, cred că există o presiune atât interioară, cât și din afară pe cei considerați lideri să nu “cedeze” niciodată și nici să nu arate slăbiciune și chiar și atunci când apelează la ajutorul unui terapeut o fac cu multă vinovăție și rușine. Pe de altă parte, nu sunt de părere că psihoterapia este un panaceu universal și un antidot absolut la orice tip de nevoie și pentru orice tip de persoană – psihoterapia este una dintre inifinitatea de modalități de a ne așeza pe propria realitate, însă fiecare dintre noi își poate găsi echilibrul și detașarea în moduri diferite de la citit, la călătorit, la rugăciune și meditație, la sport și activități plăcute realizate cu ceilalți, la petrecutul timpului în natură, la participarea la diferite tipuri de activități axate pe dezvoltare personală (ateliere, conferințe, grupuri de support, etc.).

Angajații beneficiază de ședințe la spiholog asigurate de companie sau aleg să nu spună angajatorului despre aceste ședințe? 

Am întâlnit și personae care aleg să beneficieze de ședințele asigurate de companie, dar și persoane care depun un mare efort pentru a proteja confidențialitatea procesului terapeutic și acest lucru ține destul de mult de cultura și atmosfera organizațională (întrucât una este să le oferi angajaților acest beneficiu pe hârtie, alta este să susții, în mod concret și practic și constant prin acțiuni reale, sănătatea mintală a angajaților), cât și de credințele individuale ale angajatului despre propria sănătate mintală și raportarea la propriile valori și standarde și așteptări.

În trecutul nu prea îndepărtat, cei care doreau să meargă la psiholog era acuzat de „nebunie.” S-a schimbat ceva în privința asta? Cum este privită ședința la psiholog în general? Dar în companii/organizații?

Oh, dar există o mult mai mare deschidere și flexibilitate în ceea ce privește sănătatea mintală și acest lucru se datorează, cred, mai ales oamenilor care au putut tolera stigmatul de “nebunie” și au fost deschiși să riște o încercare; acei oameni care au fost curioși să vadă dincolo de frică și necunoscut; cei care s-au expus și au vorbit tot mai des și tot mai deschis și tot mai public despre lucrurile cu care se confruntă și modalitățile prin care fac față dificultăților de ordin emotional, psihologic, comportamental. Există loc de explorare și deschidere și îmbunătățire, însă distanța de la a considera normal să numești pe cineva nebun pentru că recunoaște că se confruntă cu o dificultate psihică la a considera mai normal faptul că acea persoană recunoaște, cere ajutor și se implică activ în propria sa vindecare este un mare pas înainte. Observ că de fiecare dată când cineva apelează la terapie cu multă îndoială și cu mult scepticism inițial, pe măsură ce se deschide procesului și se setează cadrul și alianța terapeutică devine una bazată pe siguranță, încredere, respect și acceptare necondiționată, va fi mult mai deschis în a vorbi despre terapie și ce presupune cu cei din jur și, din aproape în aproape, curiozitatea demască prejudecata.

Vă amintiți de cazuri care în trecut erau rare și s-au înmulțit în ultima perioadă? Detaliați vă rog. 

Ce aș răspunde este că, în ultima perioadă, observ două tendințe oarecum intensificate și anume: atunci când oamenii apelează la psihoterapie pentru stări depressive majores au pentru anxietate generalizată, acestea sunt la cote mult mai serioase decât înainte de pandemie, de exemplu: durata, frecvența și intensitatea sunt mult mai ridicate decât înainte și mult mai acute. Pe de altă parte, și cazurile în care oamenii veneau la terapie de la primele simptome ale unor dificultăți de ordin psihic erau mai rare și cred că asta este un semn încurajator, Faptul că oamenii devin mai conștienți și mai dornici să identifice, să dea un nume experiențelor prin care trec și să caute o soluție potrivită lor mi se pare o investiție reală și sănătoasă la nivel personal cu aplicabilitate relațională și socială importantă din punct de vedere al sănătății mintale comunitare pe termen mediu și lung. 

Ce sfaturi de echilibrare emoțională aveți pentru angajați, lideri și oameni?

Cu riscul de a exprima o opinie nepopulară și pe alocuri contraintuitivă, nu pot să sublinez și să insist suficient pe ideea de pauză, odihnă, echilibru, suficient de bun, mai puțin este mai mult și alte variațiuni pe aceeși temă. Timpul nostru este limitat. În ciuda în ceea ce ne-am dori să credăm și ce ne mai spune mintea nelimitată în fantezia ei, suntem limitați în ceea ce putem face concret și real și în timpul pe care îl avem pentru ceea ce ne dorim să realizăm. Unul dintre lucrurile pe care insist în terapie este “să facem ceea ce putem, cu ceea ce avem, aici unde suntem”, după cum spunea Th. Roosevelt. Minimum, dar constant este mai mult decât maximum, o data pe an. Este important să avem o direcție și o intenție pentru ceea ce ne dorim, acel obectiv (sperăm că setat cât mai realist cu putință) și să încercăm să facem tot ce ține de noi și de contextual nostru pentru a-l atinge, însă singurul mod în care eu pot să ajung cu mașina, de exemplu, în locul în care mi-am propus să ajung este să mă asigur, în primul rând, că mașina este în stare bună, să mă asigur că este alimentată și că pe parcurs o mai pot alimenta dacă este nevoie și chiar dacă mă mai uit din când în când pe gps pentru direcție, atenția mea este în aici și acum pentru că doar așa pot să mă asigur că înaintez constant și sigur, pot alege să opresc dacă am nevoie, să măresc viteza dacă-mi permite drumul și traficul și tot așa.

*Acest material este susținut de Sodexo Benefits and Rewards Services.