Sănătatea și echilibrul interior, sub presiunea socio-profesională. Tabuul din spatele statutului social

Nu e zi în care să nu aflu sau să nu discutăm despre cunoscuți tineri, activi, implicați, care sunt răpuși sau drastic limitați de boli ce nu mai sunt demult apanajul bătrâneții. Cum e să afli despre un publicitar care a făcut infarct la mai puțin de 40 de ani? Sau despre o tânără mamă care face un atac cerebral la 35 de ani? Sau despre cancere care seceră vieți la mai puțin de 50 de ani?

Oameni în floarea vârstei, în plină ascensiune profesională, cu o forță de muncă de ar muta și munții din loc, activi, prezenți și implicați, de cele mai multe ori părinți de copii mai mari ori tare mici, clachează. Uneori, dispar de pe o zi pe alta, lăsându-ne muți de consternare după ce aflăm vestea pe rețelele sociale. Alteori, își duc pe picioare suferința, de teamă să nu deranjeze, să nu fie greșit înțeleși sau de frica de a nu fi judecați și stigmatizați. Fiindcă mintea colectivă a poporului român se pricepe de minune să judece și să pună etichete.

Citeşte şi: Work-life balance sau echilibristică pe sârmă

Alții, mai curajoși și mai activi civic, persoane publice de regulă, aleg să își folosească notorietatea ca să tragă semnale de alarmă în ceea ce privește incidența bolilor grave, cu potențial invalidant, pe care le-au trăit pe propria piele. Și așa mai apare câte o campanie de conștientizare a ceea ce înseamnă pericolul pe care îl aduce cu sine o boală gravă, care îți amenință viața. E un fapt cert – infarctul, cancerul, accidentele vasculare cerebrale, depresia, afecțiunile degenerative nu mai aleg în funcție de vârstă. Se cuibăresc în corpul nostru plin de emoții negative pe care am fost obișnuiți să nu le recunoaștem și să ni le reprimăm.

Le hrănim cu frustrări, cu gânduri negative, cu furii ținute bine sub obroc, condimentate din belșug cu alimentație haotică și muncă peste program, peste puteri, doar-doar om uita ce ne doare de fapt. Ne abatem atenția de la ele, disimulând fericirea cu cele mai noi achiziții în materie de orice – mașini, case, excursii exotice, parteneri – pe care e musai să le afișăm pe rețelele sociale, ca să ne menținem standardul social în care ne-am (auto)înregimentat. Ne construim platoșe grele dincolo de care răzbate doar profesionistul impecabil, obsedat de prefecțiune, perpetuum mobile, invincibil, puternic, sedus de succes, stâlp al societății, dacă se poate.

Unul care nu ar recunoaște în ruptul capului că are mari probleme acasă, că nu se mai înțelege cu partenerul de viață ori tocmai ce-au divorțat sau că nu mai comunică de ani întregi cu copilul adolescent care, culmea, deși e la cel mai bun liceu din oraș, s-a apucat de fumat și de droguri. Și care nu ar mărturisi nimănui că își îneacă amarul în alcool, jocuri de noroc ori alte „blestemății” neacceptate social. Cum să admită că are nevoie de ajutor sau și mai rău să vorbească la serviciu despre așa ceva? Acolo, granița e perfect trasată, iar neputințele de acasă se lasă la ușa de la intrare ori se acoperă bine cu platoșa, din ce în ce mai grea.

Citeşte şi: Exemple de bune practici din afară – sănătatea mintală la job este o prioritate

Cum să discuți despre divorțul tău care încă te bântuie, cum să recunoști că nu-ți mai vorbește copilul de luni bune, cum să spui că depresia îți dă târcoale, că te trezești noaptea cu atacuri de panică sau că te păcălești amorțindu-ți durerea cu alcool sau droguri? Nici vorbă, jobul exclude orice formă de vulnerabilitate, deși ești om și suferința sau căderile fac parte din tine. Și orice eșec social este privit cu superioritate ca fiind o ratare socială. Nu contează că însăși instanța judecătoare ar putea să treacă prin lucruri similare.

Aparențele trebuie păstrate cu orice preț și ridicate la rang de virtute. Mai ales mediile considerate elitiste predispun la dedublare, la dublu limbaj, în sensul că la job pretinzi că ești într-un fel, așa cum se așteaptă de la tine, și doar în plan personal îți permiți să îți dezvălui adevărata personalitate. Și atunci ne mai mirăm că organismul nostru plesnește când ne e lumea mai dragă? Că strigă după ajutor doar-doar să îl băgăm în seamă? De cele mai multe ori, boala e singurul mod în care corpul nostru ne avertizează că ceva nu e în regulă. Oamenii nu conștientizează că boala/durerea/criza fizică e doar un semnal de alarmă al organismului care strigă: STOP, OPREȘTE-TE! Uită-te la mine, vorbește-mi, poartă-mi de grijă!

Din ce în ce mai mulți medici își exprimă îngrijorarea legată de numărul în creștere al pacienților care li se adresează cu boli fizice motivate de stresul prelungit la serviciu: insomnie cronică, pierdere bruscă a acuității vizuale, boli autoimune, gastrite și ulcere, afecțiuni neuro-vegetative, viroze repetate cu scăderea drastică a imunității, boli cardio-vasculare, diabet, obezitate, tulburări grave de postură și afecțiuni ale coloanei, menopauză precoce, infertilitate, avorturi spontane, oboseală cronică, burnout. Acesta din urmă este, de regulă, subdiagnosticat, dus pe picioare până când un infarct sau un accident vascular cerebral pune punct dezastrului.

În celălalt registru, al dezechilibrelor emoționale, adresabilitatea este mai scăzută, oamenilor le este greu să consulte un psiholog, cu atât mai greu un psihiatru. Sunt multe cazuri de anxietate cronică, atacuri de panică, tulburări de personalitate borderline, depresie care ajung la psiholog pentru că ceilalți medici nu găsesc disfuncționalități fizice. Și, din păcate, tot mai multe cazuri de alcoolism, care, „sport național” fiind, nu este recunoscut de mentalitatea colectivă ca fiind o boală în sine. Dependențele de orice fel (de alcool, tutun, droguri, jocuri de noroc) au parte de aceeași abordare superficială, deși sunt devastatoare din punct de vedere al sănătății fizice și emoționale.

Toate aceste mentalități stau la baza unor tabuuri care ne țin pe loc ca atitudine față de muncă și viață sau chiar ne trag în jos. De aceea am lansat o temă nouă și curajoasă în presa românească, cea a tabuurilor din spatele statutului social. Am invitat specialiști din diverse domenii – medicină, psihologie, coaching –, care să ne împărtășească din experiența lor felul în care poate fi tratată sau ameliorată sănătatea fizică și emoțională a angajaților din România. Ei vor da răspunsuri la cele mai frecvente întrebări cu care ne confruntăm pe piața muncii.

Unde se sfârșește stresul și începe burnoutul? Care sunt primele semne că un angajat se află în pragul unei clacări fizice sau nervoase? Ce înseamnă somatizarea emoțiilor și felul în care traumele emoționale reprimate duc la boli fizice? Sunt românii mai predispuși la a-și camufla suferințele fizice și emoționale? Unde duce separarea forțată a vieții profesionale de cea personală? Care sunt bolile care îi afectează preponderent pe cei aflați în top și middle management? Cât de eficiente sunt controalele de medicina muncii? Pot fi considerate un screening adevărat sau doar se bifează pe hârtie? Sunt necesare controale psihologice periodice? În păstrarea echilibrului dintre muncă și viața personală, cât este responsabilitatea angajatorului și cât a angajatului? De unde începe și unde se sfârșește abuzarea angajatului și unde începe propria responsabilitate de a avea grijă de sănătatea fizică și emoțională?