Viața la liber…

Poate v-ați întrebat și voi cum ar fi dacă ați trăi viața la liber. Ce înseamnă „să fii liber”? Avem idei noi, înfruntăm provocări care mai de care, vedem viața când roz, când gri, când albastră… care este „culoarea naturală”? Când nu mai știm, ne luăm un răgaz, ne așternem gândurile și începem etape noi, uneori cu multă încredere, alteori mai sfioși. Tot ce contează este să mergem mai departe. Continuăm seria noastră de materiale pentru sectțiunea Work Life Balance cu Adela Mihalcea, psiholog și psihoterapeut format în Terapii Scurte, colaborative, orientate pe resurse și soluții, Terapie Contextual-Modulară, în Constelații Familiale, Constelații ale Identității Psihotraumatologie transgenerațională, în Psihoterapia Integrativă a Traumei, Psihosexologie și Reiki. Aceasta ne vorbește, într-un material pentru Revista CARIERE, secțiunea Work Life Balance, despre experiențe reale care au ajuns la ea în cabinet, tendințe, epuizare, burnout, dar mai ales, despre echilibru.

Nu a lucrat mereu în domeniul psihologiei

Fiind, mai întâi, absolventă a ASE, a lucrat o lungă perioadă într-un domeniu cu totul diferit de psihologie, în companii și multinaționale unde mediul competițional au ajutat-o la educarea voinței, la testarea limitelor, la dezvoltarea comunicării, la o bună cunoaștere a oamenilor. Astăzi, spune despre ea că poate înțelege spiritul organizațional atât din interior, cât și din exterior. A învățat că bucuria stă adesea în lucrurile mici și că judecarea propriei persoane și a celorlalți este un demers riscant, neproductiv și nepotrivit. Și, nu în ultimul rând, a învățat să dăruiască cu iubire și să primească cu recunoștință.

Cum este viața post-pandemie, psihologic vorbind? Ne-am adaptat noului stil de viață? Care sunt tendințele în ultimii ani? Ce observați la întâlnirile cu clienții? Cum s-au schimbat, dacă s-au schimbat…

Pandemia a fost ceva neașteptat, ceva ce e venit brusc și intens. Fiecare dintre noi a trebuit să se adapteze rapid atât la viața profesională cât și la cea personală. Această adaptare rapidă nu este ceva simplu de făcut mai ales atunci când există atât de mulți factori stresori: teama de boală (mai ales că a fost o boală necunoscută), izolarea de oameni, îngrădirea libertății și vieții cu care eram obișnuiți (până la lucruri atât de obișnuite cum ar fi mersul la cumpărături sau practicarea sportului sau mersul la coafor/frizerie), prea multele informații contradictorii, dar mai ales mărturii ale deceselor cauzate de Covid. A existat foarte mult stres, întins pe o perioadă destul de lungă, stres însoțit de multă teamă și vulnerabilitate, situație cu potențial traumatic în consecință. Au fost oameni deosebit de afectați, în special cei care trăiesc singuri, cei cu copii mici care trebuiau să și lucreze de acasă, vârstnicii care nu au mai primit ajutor, bolnavii care nu aveau acces la tratament precum și aparținătorii lor care nu-i puteau ajuta dar și cei care sufereau deja de anxietate și/sau depresie.

Lipsa sentimentului de libertate precum și nesiguranța sau incertitudinea au fost prezente la majoritatea oamenilor. Unii au pierdut locul de muncă, alții relația cu partenerul sau planurile pe care le aveau de multă vreme.Toate acestea au fost motive ca multe răni psihologice să fie scoase la suprafață. Mulți oameni au spus că nu se mai regăsesc și nu-și mai găsesc locul, alții au declarat că se simt prinși ca într-o cușcă din care nu văd când, cum și dacă vor ieși. A existat furie, neputință, tristețe precum și o lipsă de perspectivă.

Pe de altă parte au fost și multe elemente benefice. Oamenii au avut mai mult timp pentru familie sau pentru alte preocupări, hobbyuri (gătit, pictat, grădinărit, citit, etc), au devenit mult mai deschiși în a lucra cu ei înșiși, mai preocupați de viața lor. Au îndrăznit să acceseze amintiri, nu doar plăcute dar care au întregit tabloul de viață personal.

Chiar și modalitatea de a face sesiunile terapeutice s-a schimbat dramatic, totul trecând în online, lucru cu totul neobișnuit până atunci. În 90% dintre cazuri s-a lucrat la fel de bine și online, uneori chiar mai bine. Pentru 10% a fost dificil iar unii chiar au renunțat pentru o perioadă.

Astăzi, când valul pandemic a trecut și ne simțim mult mai în siguranță din acest punct de vedere, putem vedea că o astfel de experiență ne-a marcat într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin. Nu cred în ideea că sunt oameni care nu au fost atinși de acea perioadă. Însă capacitatea de adaptare a fiecăruia a contat foarte mult în efectele pandemiei.

Post-pandemie, la mai bine de 1 an de la terminarea ei, remarc o stare de oboseală constantă, tristețe și neliniște. Oamenii se plâng că nu se simt bine dar analizele sunt bune, comunicarea a devenit mai dificilă, tendința de izolare este crescută. Aud de multe ori afirmații de genul „nu mă mai simt eu, simt că ceva s-a schimbat în mine, nu mă pot concentra la fel de bine ca înainte” sau „nu am chef de nimic, nu știu ce să fac cu viața mea, nu mă bucură nimic” . De asemenea, multe cazuri de insomnie, abuz de substanțe și teamă de aglomerație. E necesar să luam în calcul și consecințele economice și financiare post Covid, nesiguranța locului de muncă, creșterea prețurilor și a dobânzilor bancare, șomajul, predictibilitate scăzută și multe altele.

În 2022 a fost publicat un articol din care reieșea că, de la începutul pandemiei, de șase ori mai mulți angajatori au raportat probleme de sănătate mintală în rândurile angajaților, cele care țin de burn-out fiind cele mai frecvente.

În prag de epuizare sau deja acolo – cum trecem peste

Se vorbea deja despre burnout, dar nu la fel de intens ca după pandemie. Ce este acel ceva care ne duce la epuizare? Cum facem să nu ajungem la pragul epuizării? Metode de prevenție a epuizării de orice natură, psihiă, fizică, emoțională… Daca am ajuns acolo, cum ne dăm seama de asta? Ce este de făcut în această situație? Ce sfaturi aveți pentru tineri și pentru cei de 40+, deopotrivă, pentru a nu ajunge în stadiul de burnout?

Burn-out-ul se definește ca epuizare emoțională, fizică și mentală, ca urmare a unui stres prelungit sau repetat, epuizare care poate apărea atât la locul de muncă, la școală sau acasă, în legătură cu starea de sănătate personală sau a cuiva apropiat.

S-a vorbit atât de mult despre stres și consecințele lui încât, din păcate, nu mai luăm în serios această afecțiune (pentru că stresul este o afecțiune). Nu mai știm să trăim liniștiți dar, mai presus de toate, a devenit din ce în ce mai greu să facem asta, având în vedere avalanșa de informație zilnică ce ne presează enorm. E un efort de voință să ieși din agitația din jur și nu iese nici întotdeauna, nici oricui.

Burn-out-ul a fost mai intens resimtit în timpul și după pandemie pentru că s-a diminuat semnificativ grupul de suport social dar și momentele de respiro generate de anumite plăceri precum îngrijirea personală, distracția, sportul, dezvoltarea personală. A apărut, mai evident, un soi de apatie, lipsă de motivație, sentimentul de a fi prins ca într-o capcană. Energia s-a diminuat dar nevoile au rămas.

Te poți gândi la burn-out dacă te simți secătuit și permanent obosit, dacă prea puține lucruri te bucură, dacă te îmbolnăvești mai des, apar insomnii sau se modifică gândurile și trăirile. Poate să apară sentimentul că nu ești suficient de bun, că o să dai greș sau chiar vei avea un eșec, sentimentul că ești singur sau că nimic nu are sens.

Totuși, e necesar să ținem cont că burn-out-ul nu este depresie deși există câteva simptome asemănătoare. Burn-out-ul este legat mult de context și se ameliorează substanțial când acest context se modifică. Depresia poate să apară indiferent de circumstanțe și presupune un diagnostic clinic. Însă nu putem neglija faptul că burn-out-ul este un factor de risc în a dezvolta depresie.

Pentru a nu ajunge în pragul epuizării, avem nevoie să reducem cât putem ideea de perfecțiune, de a fi perfect și/sau de a face perfect. E interesant că, deși cu toții știm că nu există perfecțiune, majoritatea o stabilim ca scop personal. Este, într-adevăr, evolutiv să facem lucrurile mai bine sau să fim mai bine, mai buni dar este, în același timp, important să știm că nu vom atinge perfecțiunea. Realitatea este că nimic nu poate fi perfect pentru că, orice ai lua în calcul, există variabile pe care nu le poți controla. Acceptarea schimbării și incertitudinii este importantă deoarece acestea sunt niște constante în viața noastră.

Burnout-ul nu ține doar de munca excesivă sau de grijile pe care ni le facem, ci și de încercarea de a ne arăta altfel decât suntem, pentru a fi apreciați și iubiți, de a nu fi cine suntem, de a îndeplini așteptările pe care alții le au de la noi sau așteptări pe care credem că alții le au de la noi. Un alt factor important este reprimarea emoțională. De ce ținem în noi? Pentru că nu ne-a învățat nimeni că e sănătos să avem toată gama de emoții: bucurie, entuziasm, tristețe, furie, durere și să le exprimăm într-un mod sănătos și un mediu sigur, fără a răni pe cineva.

Ce e de făcut?

• Să nu ne mai comparăm constant cu ceilalți. Chiar dacă alții au mai mult sau ni se pare că au reușit mai bine, nimeni nu știe ce este în interiorul acelei persoane sau în mediul său familial.
• Să diminuăm semnificativ dorința fără sfârșit de a avea și mai mult, de a fi și „mai sus”. Alergătura după orice, oricând și oricum este epuizantă. Să ne dăm timp să savurăm orice succes, realizare, bucurie fără a ne gândi vreo clipă că nu contează, că alții au făcut mai mult.
• Să devenim mai conștienți de corpul nostru, e cel mai bun indicator că ceva e nepotrivit pentru noi.
• Să avem momente de „glittering” cum ar fi un moment special cu persoana iubită, cu copiii sau cu un prieten, să simțim soarele cum ne încălzește, să zâmbim cuiva sau să ajutăm pe cineva, să avem o conversație interesantă, să lăsăm ochii să cuprindă natura, să gustăm ceva nou, să atingem ceva pufos 😊.
• Să ne odihnim, pur și simplu.
• Să ne reorganizăm gândurile și să stăm în prezent mai mult decât în trecut sau în viitor, să luăm pas cu pas lucrurile. Să ne setăm mai bine limitele, să spunem NU atunci când simțim asta.
• Să fim mai organizați și/sau mai disciplinați. Locul în care muncim sau trăim să fie curat, planurile pe care ni le facem să fie duse la bun-sfarșit. Este mult mai bine să ne propunem mai puțin și să ajungem la final decât prea mult și să amânăm. Disciplina este un factor important al succesului în tot ce facem.
• Să înlocuim vechile obiceiuri – nu este ușor dar foarte folositor.
• Să căutăm sprijin specializat atunci când ne simțim copleșiți.

Atât tinerii cât și adulții de orice vârstă pot învăța, dacă își doresc, să dea o altă definiție vieții, relațiilor dar, mai ales, propriei persoane, prin armonizarea gândurilor, emoțiilor și comportamentelor. Ceea ce gândim și simțim să fie în echilibru cu ceea ce facem. Dacă nu credem că ceva este potrivit pentru noi atunci să nu facem. Dacă o relatie ne induce teama constantă sau sentimente de inadecvare, să înțelegem clar că ceva nu este în regulă și atunci să discutăm despre asta, să schimbăm ceva, nu să reprimăm.

Avem libertatea să schimbăm ce nu ne face bine! Pentru a obține această armonizare, însă, este necesară auto-reglarea. Aceasta presupune să ne cunoaștem gândurile și emoțiile, să putem vorbi despre ele, să le manifestăm adecvat și în condiții de siguranță. Auto-reglarea este o abilitate care ne ajută să gestionăm o avalanșă de emoții care – dacă sunt prost gestionate – pot duce la pierderea controlului și, în consecință, la acțiuni regretabile.

De-a lungul pregătirii și a carierei, care a fost cel mai de preț învătământ descoperit de dvs? Cum reușim să ne facem ordine în viață astfel încât să obținem un echilibru între job și viață personală? Aveți un motto după care vă ghidați în viață?

Cred că este o artă să știi să ai grijă de tine dar și de ceilalți, e ceva delicat, fragil și frumos. Sunt oameni care stăpânesc mai bine această artă, alții mult mai puțin, dar cred că toți o învățăm de-a lungul vieții. Pentru că, nu-i așa, ca în orice artă, 1% este talent, restul e pregătire, efort și consecvență.

Cel mai de preț învățământ a fost să înțeleg că atașamentul din primii 3 ani de viață este ceea ce ne ghidează cu adevărat atât relaționarea cât și succesul pentru tot restul vieții. Citisem mult despre cât de important este atașamentul cu părintii, dar – mai important – am văzut și simțit în lucrul cu oamenii și din experiența proprie. Dacă părintii nu sunt acolo, prezenți și capabili să stea alături de noi, vom simți acest „dor” în viața de adult, iar această simțire poate bloca atât încrederea în oameni cât și abilitățile și capacitățile noastre.

Am mai învățat că opusul fricii nu este curajul, ci calmul. Când ești calm, poți înfrunta frica sau poți merge alături de ea. Poate curajul înseamnă chiar calmul cu care poți privi frica. Și am mai înțeles că echilibrul vine din descoperirea constantă de sine și din asumarea poveștii noastre de viață și a identității noastre. Acest lucru este un proces constant, de lungă durată și uneori dificil, dar cine a zis că e ușor să atingi echilibrul?

Nu am un motto anume după care să-mi conduc viața, dar întotdeauna mi-a plăcut o expresie pe care am citit-o undeva, demult, și parafrazez: „Orice act de bunătate, oricât de mărunt, poate să însemne mult pentru cineva.”

*Acest material este susținut de Sodexo Benefits and Rewards Services.