Alexandra Badea: România are nevoie să iasă din această paradigmă învechită conform căreia nimic nu e posibil, suntem niște victime ale istoriei
Alexandra Badea este unul dintre cele mai relevante nume ale teatrului românesc și francez contemporan. Născută la București, Alexandra locuiește de peste 20 de ani la Paris, unde s-a remarcat ca dramaturg și ca regizoare de teatru. În paralel a continuat să colaboreze cu teatre din România, iar în urmă cu 2 ani a realizat unul dintre cele mai apreciate spectacole ale ultimilor ani – Exil, la Teatrul Național din București.
Este preocupată de tema traumelor transgeneraționale, migrație, efectele globalizării și se declară feministă.
Academia Franceză i-a acordat în 2023 Marele Premiu pentru Dramaturgie.
În luna martie, regizoarea a avut o nouă premieră la TNB – Secundar –, un spectacol impresionant care aduce în atenția publicului subiecte precum incapacitatea noastră de a mai comunica autentic și empatic, dramele din spatele actorilor pe care îi vedem pe scenă, prejudecățile cu care se luptă femeile sau corupția din sistemul medical românesc.
Despre toate acestea, Alexandra Badea vorbește într-un interviu acordat Revistei CARIERE.
Alexandra, cum s‑a născut proiectul Secundar? Aveai textul de mai mult timp sau l‑ai scris după ce deja ai primit invitația de a monta din nou la TNB?
După Exil și după trilogia Points de non‑retour creată la Paris chiar înainte, a urmat o perioadă destul de lungă în care m-am întrebat ce aș vrea să scriu în continuare și cum aș vrea să fac teatru, care este forma pe care vreau să o experimentez. Simțeam că un ciclu se încheiase, că spusesem cam tot ce aveam de spus și prin textele scrise, și prin estetica spectacolelor și nu voiam să mă repet.
Am lucrat la o adaptare cinematografică a piesei Exil, care sper că va găsi rapid finanțare pentru a putea fi produsă. Am început un roman, am colaborat la alte scenarii, am făcut workshopuri, un alt spectacol în Franța pe un text mai vechi – Cea care privește lumea, dar teatru nu simțeam să scriu. Și nici nu eram presată de vreun deadline, pentru că în România nu s-a concretizat nicio invitație pe care am avut-o după Exil, ori din cauze financiare, ori din cauza directorilor care pleacă și vin în ritmul interimatelor.
Iar în Franța, următoarea producție era programată abia în noiembrie 2025. Așa că au fost doi ani de pauză și îmi dau seamă că fără acești doi ani nu aș fi putut scrie Secundar. Două lucruri au fost la originea acestui proiect: interviurile filmate pe care le-am făcut pentru Exil cu actorii, care sunt difuzate pe momentele de schimbare de decor, unde am descoperit complexitatea gândirii lor critice și mi-am dat seama că au foarte multe de spus despre ei și despre societatea românească. Și dorința mea de a vorbi și în România despre o temă pe care am abordat-o deja în Franța în alte forme: relațiile de dominare la lucru, burnout, abuz, individualism versus comunitate.
De mult timp mă întrebam: „Oare actorii din distribuțiile mele au aceeași urgență ca mine în a spune cuvintele pe care le spun pe scenă?”. Așa că am decis să lucrez altfel. Să vin cu un sinopsis de 10 pagini, în care vorbeam despre derularea acțiunii, personaje, relații și situații. Și să îi asociez în faza de cercetare dinaintea scrierii, prin improvizații, discuții, documentare, întâlniri cu psihoterapeutul Raul Lupaș și un criminolog.
De ce se numește Secundar?
Pentru că noi avem obsesia asta (și nu numai în teatru) de a avea roluri principale în grupurile unde evoluăm și în viețile celorlalți. Și pentru că eu cred că pentru a traversa criza societală cu care ne confruntăm azi trebuie să revalorizăm rolurile secundare, să acceptăm că singurul rol principal pe care îl avem e cel din viața noastră și că pe el ar trebuie să îl trăim (nu juca) autentic. Nu e important rolul pe care îl avem într-un proiect sau într-un grup, ci ca el să se realizeze în niște condiții de lucru sănătoase, în care orgoliile noastre să nu ducă la un climat toxic.
Ce reacții ți‑ai dori să producă acest spectacol în spectatori?
Îmi doresc ce mi-am dorit și la Exil, ca oamenii să iasă din sală cu întrebări și să își răspundă singuri la ele, să relaționeze altfel cu ceilalți, să deschidă un dialog constructiv cu cei din jurul lor și să plece cu energia că pot schimba ceva în viața lor și mai ales la locul de muncă, chiar dacă par gesturi mici la început.
Mai multe fragmente din piesă subliniază realitatea de azi, în care nu mai reușim să comunicăm cu adevărat, să empatizăm cu suferința celuilalt. Cum combați tu, în viața ta de zi cu zi, această realitate?
Încerc să îi ascult mai mult pe ceilalți, să înțeleg sursa atitudinii lor, să le înțeleg frustrările, fricile, blocajele (în cazul relațiilor conflictuale), să nu îmi impun cu orice preț punctul de vedere și să nu fiu mereu convinsă că numai eu am dreptate. Încerc să ies din acest triunghi dramatic al lui Karpman de victimă-persecutor-salvator pe care noi în societatea românească îl trăim cu multă voluptate. Încerc să deconstruiesc lucrurile care mi se pare că mă împiedică să comunic veritabil cu ceilalți. Nu e mereu ușor, nici confortabil.
Foarte multe dintre reacțiile despre care am citit online, la cald, după premiere spuneau că este un spectacol feminist. Tu ți‑l asumi ca atare?
Da și cred că e nevoie să ne asumăm feminismul, mai ales în perioada pe care o traversăm, în care extremismul vizează în primul rând femeile și minoritățile. Și mai ales în societatea românească, unde avem mult de recuperat pe acest subiect. Nu mi-am propus să fac un spectacol militant feminist, dar toate spectacolele mele sunt feministe, dacă aplicăm acest test Bechdel care spune că o creație (film, spectacol, roman) este feministă dacă există cel puțin o scenă în care două femei vorbesc despre altceva decât despre bărbați. Cred că este primordial să dăm o altă imagine a femeii, care de secole a fost prezentată în literatură, teatru sau cinema doar ca mamă, muză, ispită sau în cel mai „bun” caz ca victimă.
Ce înseamnă, de fapt, un spectacol de teatru feminist?
Un spectacol în care actrițele să aibă partituri importante, în care să nu fie definite doar ca partenerele personajelor masculine, în care să aibă lucruri importante de spus, în care să poată articula un discurs politic sau filosofic. Un spectacol în care corpurile lor să fie arătate altfel, fără a fi erotizate inutil. Un spectacol în care femeile să fie prezentate altfel decât au fost prezentate în majoritatea pieselor din teatrul clasic, în care să aibă un rol activ. Avem nevoie de a arăta pe scenă femei puternice, care întreprind lucruri importante, care pot fi leaderi într-un grup. Cred că în mediul de afaceri aceste femei au deja un loc și un rol important, ele pot inspira personaje ficționale, care pot construi un alt imaginar societal.
Unul dintre personaje este chiar regizoarea care încearcă să gestioneze conflictele apărute la repetiții, pe alocuri să pună proiectul mai presus de trăirile colegilor. Tu, ca lider al unui spectacol, cum gestionezi conflictele? Cum faci să îți păstrezi autoritatea și în același timp să rămâi umană?
Las mult spațiu dialogului, încerc să îi ascult pe ceilalți, am învățat să îmi conțin stările, să respir înainte să urlu, să nu jignesc, să am răbdare, să protejez vulnerabilitățile celorlalți. Nu sunt perfectă mereu, dar încerc să aplic aceste principii. Cred că autoritatea mi-o dă faptul că știu foarte bine ce caut, pregătesc mult spectacolele, sunt foarte exigentă și acest lucru e respectat. Când spun că ceva nu funcționează și insist pe un detaliu, echipa știe că nu e o pretenție gratuită care vine din orgoliu.
De când lucrezi cu teatre din România, ai simțit vreo evoluție în modul în care directorii se raportează la regizoarele femei?
Da, cred că este mai mult spațiu pentru regizoare astăzi decât era în momentul în care am debutat eu. Mai sunt eforturi mari de făcut, dar începe să existe o conștientizare în acest sens. Acum 15 ani nu mă simțeam luată în serios la fel ca un coleg de aceeași vârstă, nu aveam acces la aceleași bugete și săli și mă loveam des de glume sexiste. Acum nu am mai pățit asta. Dar este doar experiența mea, nu pot vorbi în numele colegelor mele.
Ce nevoi crezi că mai există azi în teatrul românesc?
Teatrul românesc are nevoie de viziune, de diversitate, de autori care să fie susținuți să scrie despre poveștile oamenilor de azi, de formarea unui public tânăr. Are nevoie să ajungă la oameni din categorii sociale diferite. Are mare nevoie de turnee naționale și internaționale. Nu se poate ca un spectacol să fie jucat de 5 ori și să fie lăsat să moară într-un teatru. Ar trebui să ajungă în cât mai multe locuri.
Teatrul românesc are nevoie de fonduri, de oameni politici care să înțeleagă cât de important este ca el să fie susținut. Are nevoie de o reformare a personalului tehnic și administrativ. Îi lipsesc astăzi patru funcții importante: constructorul de decor care să facă legătura între ateliere și scenograf, să pregătească proiectul tehnic adaptat sălii cu mult înainte de intrarea în producție, directorul tehnic care să coordoneze toate departamentele, director de relații publice care să lucreze la formarea și diversificarea publicului, un responsabil pe difuzarea spectacolelor în festivaluri și de crearea de turnee.
Dar în România, în general, ca țară?
De oameni politici cu o viziune clară. De lideri de opinie curajoși. Dar poate cel mai mult România are nevoia de a ieși din această paradigmă învechită conform căreia: nimic nu e posibil, suntem niște victime ale istoriei, suntem incapabili, oricum nimic nu se poate schimba, așa că mai bine taci și-ți vezi de treabă.
Crezi că Secundar ar putea fi valabil pentru orice altă țară? Că reflectă mai degrabă o realitate universală decât una românească?
Cred că reflectă o realitate universală, dar dacă într-o zi s-ar pune într-o altă țară aș mai lucra un pic la anumite detalii care îl ancorează azi mai mult în societatea românească. Poate accentele misogine ale inspectorului și obiceiul cu plicul la unii medici sunt mai puțin relevante astăzi în Franța sau Germania.
Ce alte proiecte mai ai în lucru?
Lucrez la un spectacol foarte performativ – Droit de visite în care sunt și eu pe scenă într-o ipostază în care nu am mai fost până acum, la mai multe scenarii de film, sper să reușesc să încep rapid filmările la Exil-filmul, și pregătesc un proiect european foarte amplu pentru Bourges 2028-capitala europeană, unde sunt artistă asociată. Da, acest proiect se va face abia în 2027-2028, dar deja lucrăm pentru el. Și în România va mai fi probabil un proiect experimental la Teatrelli.
Secundar cuprinde și o componentă video foarte importantă. Tu ai mai regizat scurtmetraje. Pe când primul tău lungmetraj? Ce îți oferă cinematografia și nu îți oferă teatrul? (acum că și în teatru există video).
De mult tot încerc să fac un lungmetraj. Am avut deja un proiect respins de două ori la CNC la care am renunțat, așteptăm să vedem ce se mai întâmplă, finanțările sunt din ce în ce mai mici pentru filmul românesc. Mi-am zis că e ultima tentativă, iar după nu mă voi mai lansa decât în proiecte de cinema în franceză, dar nu știu de ce până acum am avut mai mult idei de filme plecând din realități românești.
Filmul îmi oferă mai mult spațiu pentru a transmite emoții prin imagini sau prin privirea actorilor. La prim-plan, gândurile lor nu mai trebuie exprimate prin cuvinte, spectatorii au libertatea de a scrie propriul lor text doar privind ce se întâmplă cu ei. Și mai oferă posibilitatea de a aduce oamenilor aproape natura, peisaje, spații care nu pot fi create în teatru, de a trece dintr-un loc în altul.
Filmul dă un alt ritm narațiunii și o mai mare precizie jocului actorilor. Și, în primul rând, filmul poate circula mai ușor, e ca o sticlă aruncată în ocean pe care o poate găsi cineva peste mulți ani, într-o țară la care nimeni nu s-a gândit.
Ce bucurii ai, în afară de munca ta?
Călătoriile. Discuțiile lungi și profunde cu oamenii. Mersul la cinema și în expozițiile de artă contemporană. Cititul în parcuri. Yoga. Să mă pierd prin Paris. Parisul e pentru mine cel mai eficient antidepresiv. Când am timp îmi iau o jumătate de zi și mă plimb singură pe străzi fără să știu unde mă duc, fără să îmi propun ceva anume, doar cu muzica în căști și cu telefonul închis. După 22 de ani încă descopăr locuri necunoscute și inspirante.
Recomandă‑ne un alt spectacol pe care să îl vedem. Sau un film. Ori o carte care ți‑a plăcut.
Spectacole: Sentimentul fragil al speranței (Carmen Vidu), Două ore cu pauză (Gianina Cărbunariu), Pescărușul și Prețul aurului (Eugen Jebeleanu), Moarte la teatrul de revistă și Adrenalină (Gabi Sandu), Familii (Cristian Ban), Cine l‑a ucis pe tata (Andrei Majeri).
Seriale: Disclaimer, The Morning Show.
Cărți: Teoria King Kong și Dragă nemernicule – Virgine Despentes, Exportații – Sonia Devillers, Vânători‑culegători – Maria Manolescu, Tot ce i‑am promis tatălui meu – Ioana Maria Stăncescu, Cea mai tainică amintire a oamenilor – Mohamed Mbougar Sarr.
CITEȘTE ȘI: Povestea lui Radu Jude, românul care a câștigat Ursul de Argint pentru scenariul filmului „Kontinental ’25”
CREDIT FOTO: fotograf Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
