Ce ne învață Rilke despre mentorat
Între anii 1902-1908 Rainer Maria Rilke a purtat o corespondență cu Franz Xaver Kappus, un cadet de 19 ani (născut la Timișoara), aflat la început de drum în ale poeziei. Scrisorile trimise acestuia de către Rilke sunt reunite în volumul „Scrisori către un tânăr poet”.
Cu multă căldură și înțelepciune, marele poet îl ghidează pe tânăr pe calea vieții și a găsirii de sine. Felul în care Rilke abordează procesul de îndrumare poate fi sursă de inspirație pentru fiecare dintre noi – indiferent dacă în momentul lecturii ne aflăm în postura de îndrumător sau de îndrumat.
(n. red.: în cele de mai jos, cuvântul „singurătate” este folosit în sens de „solitudine”. A fi singur nu însemană a te simți singur)
ANALIZA NU ESTE ABSOLUTĂ
„Nu pot să pătrund în natura artei dumitale, căci orice preocupare critică îmi este străină. (….) Iar despre operele de artă este cel mai greu de vorbit, ele sunt existențe tainice, a căror viață veșnică trăiește alături de viața noastră trecătoare. Aș mai adăuga doar că versurile dumitale, deși nu au un caracter al lor propriu, poartă totuși în ele un germene tăcut și ascuns de personalitate.”
Rilke știe că analiza critică nu poate dezvălui decât parțial realitatea și poate crea neînțelegeri, mai mult sau mai puțin fericite. Prin urmare, analiza critică nu este o măsură absolută a lucrurilor, ci poate avea rol de informare, explorare, colaborare. Percepțiile sunt individuale, iar lucrurile au sensuri tainice, care nu sunt accesibile în toate vremurile și tuturor oamenilor. Astfel, procesul de analiză trebuie abordat cu dragoste, cu înțelegere și cu smerenie.
CHEMAREA INIMII TALE POATE FI AUZITĂ NUMAI DE TINE
„Întrebi dacă versurile tale sunt bune. Mă întrebi pe mine. Ai întrebat și pe alții. Le trimeți revistelor. Le asemuiești cu altele și te neliniștești când unele redacții le resping. De acum încolo (fiindcă mi-ai dat voie să te sfătuiesc) te rog, renunță la toate acestea. Cauți în afara dumitale și tocmai de asta ar trebui să te ferești cel mai tare acum. Nimeni nu te poate sfătui și ajuta. Nimeni. Nu ai decât o singură cale. Adâncește-te în dumneata. Caută îndemnul care te face să scrii, cercetează dacă are rădăcini în adâncul inimii, mărturisește-ți: ai muri dacă ai fi oprit din a scrie? Întreabă-te, mai întâi, în ceasul cel mai tainic al nopții: trebuie să scriu?”
Poți face bine numai ce este în acord cu tine. Te împlinește numai ceea ce împlinește chemarea inimii tale. Ne naștem echipați cu abilitățile necesare pentru a ne îndeplini menirea. Iar chemarea noastră poate fi auzită numai de noi. Prin urmare, răspunsurile autentice, corecte le putem găsi numai în inima noastră. Cu condiția să fim autentici noi înșine – pentru că numai atunci în inima noastră nu vor răsuna mai tare gândurile și cuvintele altora. În plus, numai când suntem autentici avem acces la toate resursele noastre și le putem utiliza optim pentru a crea și a construi corect și funcțional.
O posibilă soluție pentru a ne evalua singuri munca ar putea fi cea propusă de Paul Cezanne, care spunea: „Când îmi analizez o pictură, îmi aduc tabloul lângă ceva creat de Dumnezeu – cum ar fi un copac sau o floare. Dacă tabloul meu nu se armonizează cu ce a creat Dumnezeu, atunci ce am lucrat eu nu este artă”.
NU TE ÎNDOI DE ÎNȚELEPCIUNEA DESTINULUI TĂU
„Pentru un creator nimic nu este sărac, nici un loc nu este sterp sau neînsemnat. Și chiar dacă te-ai afla într-o închisoare, ale cărei ziduri ar înnăbuși orice zgomot din lume, nu-ți rămâne oare copilăria, această scumpă, regească bogăție, această comoară de amintiri? Pe ea ascult-o. Caută să redeștepți impresiile cufundate în trecutul ei îndepărtat; personalitatea dumitale se va întări, singurătatea se va lărgi și-ți va fi adăpost tainic; zgomotul lumii va trece fără s-o atingă. Și dacă din această întoarcere spre adânc, din această coborâre în propria dumitale lume, se vor naște versuri, nu te mai gândi să întrebi pe alții dacă sunt bune. Nu vei mai încerca să interesezi revistele, ci vei recunoaște în acele versuri un bun al dumitale, drag și firesc, ele vor fi asemenea unui glas al vieții dumitale. O operă de artă este bună când s-a născut dintr-o necesitate. Originea ei însăși o îndreptățește și nimic altceva. De aceea, mult stimate domn, nu-ți dau decât acest sfat: coboară în dumneata și cercetează adâncul din care îți izvorăște viața, acolo vei găsi răspunsul la întrebarea dacă trebuie să creezi.”
Rilke îl îndeamnă pe tânăr nu numai să caute răspunsurile în inima sa, ci și să nu se îndoiască de ele. Viața crează cu sens, prin urmare destinul nu este fatal, ci înțelept. A te supune nu înseamnă a te resemna, ci a te alinia unei puteri și înțelepciuni care este mai mare decât a ta. Nu trebuie să trăim după răsplată pentru că nu răsplata dă valoarea vieții și creației noastre. Semnul valorii nu este răsplata, ci funcționalitatea. Ce nu este funcțional se oprește sau se schimbă. Disfuncționalitatea este o condiție a evoluției.
DRAGOSTEA NU E OARBĂ, CI CLARIFICATOARE
„Numai prin dragoste le poți trăi și păstra [pe operele de artă], numai dragostea rămâne dreaptă față de ele. Împotriva tuturor analizelor, dărilor de seamă, introducerilor îndreptățește-ți întotdeauna simțământul dumitale. Chiar dacă ai greși, evoluția firească a vieții tale interioare te va duce, încet, încet, către altă cunoaștere.”
Iubirea nu e oarbă, ci clarificatoare. Adevărul vieții depășește cunoașterea noastră – care este limitată la informațiile pe care noi le acumulăm și la capacitatea de înțelegere a minții noastre. Mintea e conectată la adevărul omului, iar inima e conectată la adevărul universului. Vezi clar numai dacă privești cu inima deschisă. Vei vedea poate aceleași lucruri, dar le vei înțelege altfel.
RITMUL EVOLUȚIEI NU POATE FI GRĂBIT
„Fii stăpân pe dezvoltarea liniștită și nestânjenită a judecății dumitale, care, ca orice progres, trebuie să vină din adâncul ființei și să nu sufere nicio sforțare, nici o grabă. (…) Ca să naști trebuie să porți sarcina. Lasă fiecare impresie, fiecare germene de simțământ să se coacă în întuneric, în ceea ce nu s-a putut încă spune, în neștiut, lasă-l să crească în ținuturi întotdeauna închise înțelegerii. Așteaptă cu smerenie și răbdare ceasul când va răsări o lumină nouă.”
Ca orice alt lucru, și evoluția se petrece cel mai bine atunci când are loc în ritmul său firesc. Între însămânțare și coacere, între naștere și maturizare, între idee și implementare există câteva etape firești de creștere, formare și consolidare. În goana după viteză, însă, noi sărim nu numai peste numărul etapelor, ci și peste caracteristicile lor – dar acestea sunt esențiale, pentru că unele dintre ele ne solicită mintea în diverse moduri formatoare, altele ne solicită corpul în moduri structurale, iar altele ne solicită sufletul în moduri vitale. Toate sunt necesare. Astfel, ritmul firesc este nu numai funcțional, ci și mult mai satisfăcător.
CA SĂ GĂSEȘTI RĂSPUNSURILE, AI RĂBDARE. IUBEȘTE-ȚI ÎNTREBĂRILE
„Ai răbdare pentru tot ce nu este dezlegat încă în inima dumitale, încearcă să iubești chiar întrebările, ca și cum ar fi camere zăvorâte sau cărți scrise într-o limbă străină. Nu căuta răspunsuri care nu-ți pot fi date acum, fiindcă nu ai putea să le trăiești. Căci trebuie să trăiești totul. Acum trăiește întrebările. Poate că trăindu-le acum, vei trăi mai târziu, pe nesimțite, și răspunsul. Porți în domnia ta darul de a crea, unul dintre cele mai curate și fericite rostuiri de viață.”
Toate la timpul lor. Nu degeaba este un timp pentru toate. Pentru a înțelege trebuie să treci prin toate etapele de transformare necesare. Acestea se pot desăvârși numai dacă sunt trăite. Nu pot rodi dacă sunt sărite.
PENTRU CEEA CE MINTEA ÎNCĂ NU ÎNȚELEGE CAUTĂ RĂSPUNSURI ÎN NATURĂ
„Dacă rămâi în natură, în simplitatea și smerenia ei, în tot ceea ce este mic și aproape nu se bagă de seamă și care, pe neașteptate, poate crește nesfârșit de mare, nemărginit; dacă iubești tot ce e smerit și dacă – ca un ucenic – cauți să câștigi încrederea a ceea ce pare umil: atunci totul îți va fi mai ușor, mai închegat și mai armonic, mai plin de pace, poate nu datorită minții dumitale, care, mirată, rămâne în urmă, ci prin cunoașterea dumitale cea mai tainică și prin înțelegerea cea mai adâncă, care se va trezi și care va ști.”
Conectându-ne la natură vom intra în armonie cu ritmul și sensul universal al vieții, la fel cum inima pruncului se armoniează cu a mamei și ajung să bată amândouă la fel. Această armonie ne va dezlega multe sensuri și ne va inspira gândirea și acțiunile, chiar dacă nu întotdeauna vom putea explica în cuvinte ceea ce am ajuns să înțelegem și să facem. A fi smerit nu înseamnă a fi mai mic, ci înseamnă a fi egal cu toate. Numai printr-o astfel de egalitate și unitate se poate ajunge la respect, armonie și funcționalitate.
VIAȚA ARE ÎNTOTDEAUNA DREPTATE
„Ce aș putea să spun eu despre tendința dumitale spre îndoială, despre greutățile pe care le întâmpini vrând să aduci în armonie viața dumitale interioară cu cea exterioară, sau despre tot ce te apasă? Ți-aș răspunde mereu același lucru. Îți doresc să găsești în dumneata destulă răbdare pentru a îndura și destulă simplitate pentru a crede. Să ai din ce în ce mai multă încredere în tot ce este greu și în singurătatea dumitale. Pentru toate celelalte lasă viața să lucreze. Crede-mă: viața are întotdeauna dreptate.”
Adevărurile sunt întotdeauna simple, pentru că sunt ancorate în funcțioalitate. Ascuns sau la vedere, este un sens în toate. Există o explicație și pentru funcționalitate, și pentru disfuncționalitate. Viața curge simplu și firesc, precum apa în albie. Obstacolele nu pot fi ocolite sau zădărnicite, ci pot doar înlăturate – dar nu prin forță, ci numai prin adevăr, autenticitate, normalitate, funcționalitate.
ADEVĂRAT ȘI CURAT ESTE NUMAI CE TE ÎNALȚĂ
„Cât despre simțăminte: sunt curate toate acelea care-ți cuprind ființa întreagă și care te înalță, iar impur este doar simțământul care te apucă numai dintr-o parte a ființei dumitale și astfel te răsucește. Tot ce gândești când stai cu fața la copilăria ta este bun. Tot ce face din dumneata mai mult decât erai până acum, chiar și decât erai în cele mai bune ceasuri ale domniei tale, este bun. Orice exaltare este bună dacă tot sângele ia parte la ea, dacă nu este beție, nici tulburare, ci bucurie limpede, prin care poți vedea până în adânc. Înțelegi ce vreau să spun?”
Inocența copilăriei este măsura adevărului vieții noastre. Dacă ce gândești și ce faci are sens și este onorabil pentru copilul care ai fost, atunci este bun.
Antrenează-ți sufletul pentru a simți bucuria. Învață-l să o recunoască, să o caute, să o trăiască. Învață să faci diferența între plăcere și bucurie. Plăcerea consumă, deci nu hrănește; depinde de exterior, deci e limitată; îți consumă sufletul, deci nu te împlinește și te face mic la suflet. Bucuria îți dăruiește, deci te hrănește; vine din interior, deci este nelimitată; depinde de cât știi tu să fii de recunoscător și să prețuiești, deci îți hrănește sufletul și ți-l crește.
Lasă-te ghidat de bucurie. Fiecare om este însuflețit și energizat de ceva. Fiecare om are o bucurie specifică, pentru a cărei împlinire este dotat cu abilități înnăscute. Bucuria ta este ceea ce te face să te ridici din pat dimineața, îți aprinde lumina în ochi și îți dă măsura a ceea ce este adevărat și valoros în viața ta. Bucuria este cea mai bună busolă, pentru că este în acord cu talentele și cu valorile tale. Prin urmare, ceea ce îți provoacă bucurie este, în mod implicit, și ceea ce te împlinește, te inspiră și te crește.
ÎNDOIALA ESTE INSTRUMENT DE CUNOAȘTERE
„Chiar și îndoiala poate să ajungă ceva bun dacă o exersezi; ea trebuie să devină pricepută, să aibă discernământ. De câte ori ar vrea să-ți strice ceva, întreab-o ce cusur găsește, cere-i dovezi, pune-o la încercare; poate o vei găsi nedumerită și încurcată, poate ți se va împotrivi chiar. Dar nu te lăsa învins, cere motive, și rămâi stăruitor și cu băgare de seamă, de fiecare dată; și va veni ziua când, în loc să fie o putere distrugătoare, va deveni unul dintre cei mai buni lucrători ai dumitale – poate cel mai inteligent dintre toți cei care îți clădesc viața.”
Îndoiala este o calitate și un instrument de cunoaștere, pentru că îndeamnă la continuă explorare. A te îndoi nu întotdeauna înseamnă a nu avea încredere, ci înseamnă că știi că nu le știi pe toate și că fii dispus să înveți, să colaborezi cu ceilalți, să cauți, să descoperi, să (te) dezvolți.
CONDIȚIA ȘI SENSUL PENTRU TOATE: DRAGOSTEA UNUI OM PENTRU UN ALTUL
„Și să iubești e bine, fiindcă să iubești e greu! Dragostea unui om pentru un altul, iată poate cea mai grea încercare ce ne-a fost dată, cea mai înaltă mărturie despre noi înșine, înfăptuirea supremă, față de care toate celelalte nu sunt decât pregătiri. Din această pricină, tinerii, care sunt începători în toate, nu cunosc încă dragostea; ei trebuie s-o învețe. Cu toată ființa lor, cu toată puterea lor, concentrată în inima care bate, singuratică și îngrijorată, ei trebuie să învețe să iubească.”
Iubirea nu e oarbă, ci clarificatoare.
Citește și: Ești omul de care aveai nevoie când erai tânăr? George Enescu – mentor și învățăcel
Sursa:
„Scrisori către un tânăr poet”, Editura Librăriei Pavel Suru, 1938