Cobza și doinele Doinei Lavric Parghel

„Sunt incapabilă să spun de două ori același lucru în spectacolele mele”

Doina Lavric Parghel este nominalizată la Gala Revistei CARIERE 2018 „Oameni care ne inspiră. România de mâine”, categoria „Păstrătorii de comori”. Vă puteți vota favoriții pe pagina de internet a galei, www.gala-cariere.ro.

Doina Lavric Parghel e fiică de învăţători, născută la Lişna, în județul Botoşani. Timp de peste 20 de ani, a fost profesoară de limba română în Suceava. A fost perioada în care a cules folclor și l-a prelucrat în stilul său inconfundabil, acompaniindu-se la cobză. Din „doamna de română”, au rămas respectul pentru limbă ca organism viu, în perpetuă îmbogățire, dar și felul special de a-și fermeca elevii, transformați acum în public.

Pășește elegant, drept, aproape plutind. Dacă în concertele sale n-ar apărea desculță, îmbrăcată în rochii lungi de in sau cânepă, ai putea jura că e aristocrată. Hainele pe care le poartă nu sunt neapărat populare, ci mai degrabă o interpretare a vestimentației arhaice pe care am văzut-o în filmele românești despre strămoșii noștri daci. Straie cu croieli minimaliste, din materiale naturale, în culori neutre. Felul în care le poartă Doina Lavric Parghel îi dau un aer de prințesă dacă. Apariția ei pe scenă e o apariție în sine, dacă-mi e permisă tautologia. Până să cânte, își deschide concertele cu o prezentare succintă a repertoriului, în cea mai curată limbă literară, presărată cu cuvinte neaoșe din zona Bucovinei. Are un cult pentru cântecul vechi și pentru limba română, profesoară fiind ani de zile în Suceava.

Doina, cea care cântă, încântă și descântă

Are un nume predestinat, ca o misiune. „Dui, dui, dui, duină de jele,/ focu’ de păcate grele,/ că nu pot durni de ele…// Dui, dui, dui, duină, doiniță,/ că tare te știu de copchiliță,/ ardă-l para focului,/ când noroc pe lume nu-i…”, explică Doina Lavric recitând o doină. „Da, e un nume mai rar. Nici acum nu sunt prea multe Doine… Mama mi-a pus numele unei colege de-ale ei de la Școala Pedagogică de Fete din Gura Humorului. Doina aceea desena foarte frumos… Într-un fel, mama forța atunci firea și destinul meu. Treptat, între mine și nume afinitatea s-a adâncit. Felul meu de a fi, mai degrabă introvertit, și aplecarea spre introspecție se potrivesc doinei, stilului de cântare de unu’ singur, în intimitate… uneori rugăciune, alteori spovedanie grea, mult prea grea să fie mărturisită… „C’apoi ce-am făcut n-am făcut bine/ și arde inima-n mine/ și nu pot să spun la nime’…”

„Catedra lasă urme inconfundabile… Au trecut atâția ani și, chiar la prima vedere, după doar câteva cuvinte schimbate, sunt întrebată: „Sunteți profesoară, e adevărat?” Eu confirm „bliț-diagnosticul” și nu mai sunt la fel de îngrozită, precum la începutul carierei mele, să nu mă asemăn doamnelor cu mers țeapăn pe care le vedeam pe holurile Universității, invitate la vreo conferință. Am exersat o mai altfel de relație cu elevii mei pe care i-am considerat „oameni mai tineri care se deosebesc de dascălii lor doar prin viteza de rezolvare a unei probleme”. Mi-am iubit mult profesia și am semne evidente că am lăsat urme în destinele celor cu care m-am întâlnit”, recunoaște artista.

A depășit granițele locale după ce a fost remarcată de Grigore Leșe, în spectacolele căruia a cântat în perioada 2005–2010. Atunci a început și cariera internațională, cu turnee la Berlin, Frankfurt, Varşovia, Cernăuţi, Chişinău, Basel, Paris, Santiago de Compostela, Morelia, Shanghai. Spectacolele ei amintesc celor din străinătate de fado, de vocea Cesariei Evora, de picioarele ei desculțe pe scenă, de simplitatea și profunzimea interpretării. Din păcate, doinele românești rămân aproape anonime în spațiul internațional din cauza dezinteresului decidenților. „E nevoie să investești. Să cheltuiești. La propriu. Și nu cel care cântă doina trebuie să și investească. În 1992, când am fost la Milano, Scala era în paragină. În anii următori, un mare om de afaceri a investit o sumă uriașă în renovare. Doina românească ar merita și ea o investiție. Și nu numai doina”, explică ambasadoarea doinei în lume.

Cântă cu aceeași dezinvoltură în săli de concerte, dar și în spații neconvenționale (catedrale, biserici, muzee), iar glasul ei, modulat pe versuri arhaice de o mare profunzime și frumusețe, te poartă în timp, prin amintirile copilăriei cu bunici la sat, dar și prin timpuri pe care le știi doar din cărți și filme ori ți le închipui. Doina Lavric Parghel cântă, încântă și descântă, iar ritmurile cântării ei te conectează la ritmurile lumii înconjurătoare, de care nu ești conștient sau pe care le uitaseși.

Doina cântă despre suferință, necazuri, jale, război, dar și despre dragoste, natura care vindecă totul, despre viaţă, rânduieli și Dumnezeu, îngeri păzitori, zmei și ursitoare. Cu umor și drag de oameni. Doina povestește cântat, cântă poveşti şi rosteşte descântece. Cu joimărițe, știma apei și alte entități care te trimit în vremuri ancestrale. Arhaismul textelor din cântecele sale este cuceritor. Pentru unii, e lumea bunicilor cu care au crescut, iar pentru alții e o lume la care nu au avut vreodată acces. Indiferent în care categorie te afli, un concert al Doinei Lavric e ca o călătorie în timp. Cum e să poți pătrunde și să rămâi mereu conectat la o lume atât de specială? Artista răspunde cu un vers cântat: „Lumea mea-i lume cu dor,/ nu-i nici bine, nici ușor…” Am trăit într-o lume a cărei frumusețe și chiar valoare am intuit-o devreme, foarte devreme, dovadă curiozitatea, interesul și admirația constantă pe care această lume mi le-a stârnit. Știți când cred eu că lumea devine specială? Când omul locuiește realitatea… poetic! („În chip poetic locuiește omul acest pământ”, spune Hölderlin). Și e minunat să poți pătrunde în lumea locuită poetic. În fiecare dintre noi este sădită această capacitate specială, astfel încât, chiar mai puțin cultivată, ea ne poate da, iată, putința aprecierii. Oameni care, în mod concret, n-au cunoscut lumea bunicilor noștri se recunosc în această lume până la contopire, cu o emoție care poate depăși cu mult pe aceea a nepoților „legitimi”, explică Doina Lavric.

Dor de duhul Bucovinei

Albumul Poveste din Bucovina este însoţit de un booklet scris de mâna autoarei şi ilustrat cu desenele soțului ei, pictorul Virgiliu Parghel. Albumul a generat două spectacole. În primul dintre ele, intitulat tot Poveste din Bucovina, artista-rapsod şi actorii de pantomimă Ana Pepine şi Paul Cimpoieru au construit un spectacol complex de teatru-concert. În cel de-al doilea, numit Rânduieli, Doina Lavric, cântă, acompaniindu-se la cobză, despre rânduieli vechi, respectate cândva cu mare stricteţe. Ce are Bucovina atât de special, care o face unică în România?

„Da, Bucovina e altfel, mai altfel… încă mai păstrează un duh care străbate dincolo de efectele devastatoare ale unei așa-zise modernizări recente, făcute la repezeală și oricum. Păstrează mănăstirile, bisericile vechi de pe vremea lui Ștefan, 47 la număr, vă dați seama?! Plus celelalte, făcute după marele domnitor… Ne-am propus, împreună cu soțul meu, să le vizităm pe toate, poate vara viitoare… Ultima pe care am văzut-o vara aceasta a fost o biserică ridicată de hatmanul Șendrea, cumnatul lui Ștefan cel Mare… Sunt înmormântați amândoi acolo, la Dolheștii Mari, spătarul și soția lui, sora lui Ștefan… Și spiritele lor veghează… Și bisericile acestea au fost înălțate, toate, în urma unor războaie, după pierderi uriașe de vieți, locuri de închinare, pomenire, aducere aminte, locuri înălțate cu rost, „întru Domnu’ ”, precum casele și precum tot ce mai construia pe atunci omul… Ei, duhul acesta mai străbate încă Bucovina…”, povestește molcom Doina Lavric.

„Ceea ce, pe scenă, pare inspirație spontană este rezultatul unui îndelung studiu și al unei istovitoare, răbdătoare lupte cu tine.”

O întreb dacă inspirația în interpretare îi vine tot de acolo, „din duhul Bucovinei”, și îmi spune că a început așa cum începe mai toată lumea, imitând, supunându-se unei mode. „Mai intervine șansa întâlnirii cu marile modele… La un moment dat, îți auzi propriul glas, propria bătaie a inimii și atunci începe lupta. Ceea ce, pe scenă, pare inspirație spontană este rezultatul unui îndelung studiu și al unei istovitoare, răbdătoare lupte cu tine”, spune Doina Lavric, unul dintre puținii artiști care mai știu a cânta la cobză.

În lumea asta plină de kitsch și zgomot, doinele Doinei sunt o oază de autenticitate. Cum o păstrează astfel? „Cu zgomotul e simplu… pur și simplu nu ne potrivim. Kitsch-ul înseamnă serie, lucruri identice, dar când lustruiești forme căutând în ele strălucirea soarelui, nu mai ai vreme să faci serii întregi, de vânzare. Au fost spectacole la care am lucrat luni de zile și le-am jucat o dată sau de două ori. Asta a fost o deficiență de management, dar sunt practic incapabilă să spun de două ori același lucru. La repetițiile pentru spectacolul Poveste din Bucovina, am tot făcut schimbări pâna în pre-ziua premierei, spre exasperarea minunaților mei parteneri de scenă, actorii Ana Pepine și Paul Cimpoieru, care mi-au explicat la un moment dat că, în teatru, lucrurile stau un pic altfel”, povestește păstrătoarea de comori. Spectacolele ei sunt legate, închegate, rotunde și pline, capacitate despre care spune că i-o datorează unui om care excelează în această măiestrie: Grigore Leșe. „Lucrurile trebuie să aibă formă”, spunea adesea maestrul și dădea exemplul unuia din sat de la el, din Lăpuș, care se chinuia să cânte-n fluier, dar nu așa, ascuns pe undeva, să nu-l audă nimeni, ci chinuind urechile celor care aveau nenorocul să-i fie prin preajmă în timp ce el exersa. „-Măăă! Fă-i forma, mă!”, i-a strigat odată cineva, și, de fiecare dată când povestea, se minuna Grigore Leșe de geniul esteticianului fără diplomă care, în așa de puține cuvinte, concentra o întreagă teorie”, rememorează discipola cantautorului.

„Spectatorii din străinătate sunt uluiți mai ales de energia care se creează acolo, laolaltă, între spectatori și omul de pe scenă, unul singur, în mâini cu o cobză.”

Pentru că merge des în turnee prin străinătate , o întreb cum o primesc românii din diaspora, cum reacționează la atâta dor care emană din cântecele ei. „Mă primesc bine. Și nu doar românii. De fapt, eu n-am prea cântat special pentru diasporă, pentru simplul motiv că diaspora nu m-a invitat. Am cântat pentru nemți, pentru francezi, pentru polonezi… Au venit și români, dar în proporție de cinci sau zece la sută. Polonezii sunt un public extrem de exigent și nu prea rămân din politețe în sala de spectacol. Dacă nu le place ce e pe scenă, se ridică pur și simplu și pleacă. Când am auzit asta, m-au cam trecut ceva fiori… Spectatorii din străinătate sunt uluiți mai ales de energia care se creează acolo, laolaltă, între spectatori și omul de pe scenă, unul singur, în mâini cu o cobză. Și spun și alte cuvinte de laudă pe care mă feresc să le repet”, relatează Doina Lavric Parghel.

Cum e românul din doinele Doinei și ce a mai rămas din el?

Fiindcă suntem în anul centenarului în care se vorbește mult și cam festivist despre identitatea poporului român, o întreb cum e românul din doinele pe care le cântă și ce a mai rămas din el, după toate influențele nefaste care i-au „zdrențuit” autenticitatea. „Avem noroc de pământul acesta care păstrează totul, toate semnele. Și toate semnele cântă, vorbesc, povestesc. Avem o moștenire uriașă, noi de-am fi vrednici, dar mă tem că nu prea suntem. Vina mare e a noastră. Nimeni nu ne poate face atâta rău cât ne facem noi înșine. Avem atât de mult și atât de puțin prețuim ce avem”, răspunde cu amărăciune interpreta. O rog să îmi recite câteva versuri despre care crede că s-ar potrivi cel mai bine la actuala criză în care se află țara noastră și îmi confirmă că suntem într-o criză uriașă „de obraz”, de bună cuviință. „Și ne purtăm în consecință… La toate nivelele. Iar la o astfel de criză s-ar potrivi o vorbă dedemult: Dragu’ mamei, tu să ții minte, la lume se iese cu obrazu’, nu cu dosu’…”

Nevoia de educație e aceeași dintotdeauna

Îndemnul acesta îmi aduce aminte că a crescut într-o familie de dascăli și a fost, la rându-i, profesoară, așa că o rog să-mi spună cum era educația de atunci în comparație cu cea de acum, și ce rămâne neschimbat, indiferent de vremuri. Atemporal și veșnic precum versurile unei doine. Și îmi răspunde rememorând o secvență din Bucovina copilăriei: „Am întrebat odată, demult, o bătrână: „Cum era lumea pe vremea dumitale?” „Apăi, ce-ți pot spune eu matale îi că era cum nu-i azi!”, mi-a răspuns ea, după ce, o vreme, a rămas așa, cu ochii în pământ… Îmi spunea bunica Tinca, iar afirmația ei era însoțită de o ridicare fermă a bărbiei și de un fel de inflexibilitate a tonului, numai potrivită pentru enunțarea unei axiome: „Nu sî cadi, dragă… asta nu sî cadi…” Atât! Fără negociere. Asta se face, asta nu se face. Erau o mulțime de lucruri care puteau fi făcute și altele care nu se făceau, sub nicio formă. Și urmau, evident, exemplele, câteodată, „jâtiile”, adică mici povestioare hazlii potrivite cu situația, cu întâmplarea reală petrecută în momentul vorbirii. Bunica Ecaterina Fodor, născută Calistru, era moldoveancă de lângă Dorohoi. Mai târziu, mult mai târziu, am tot auzit în jurul meu: „Parcă mai știi în ziua de azi ce-i bine și ce-i rău?” Cum, Doamne iartă-mă, să nu știi?! Dar acasă la tine, foarte devreme, ce-ai învățat?! Criteriile acestea, când există, îți ordonează și îți ușurează existența…

Ce nu se schimbă, indiferent de vremuri? Nevoia de educație”, explică cea care acum educă prin muzică. Și care de zece ani și-a recompus familia, facând un cuplu de poveste cu un alt artist, pictorul și graficianul Virgiliu Parghel, bucovinean și el. E o bucurie să îi vezi împreună în casa lor ca un atelier-muzeu, fiecare migălind ceva pentru arta pe care o reprezintă, calzi și îngăduitori cu toanele de artist ale fiecăruia, bucurându-se de nepoțeii lor, care le umplu casa și inima. O familie recompusă înțelept, la maturitate, cu doi pasionați mistuiți fiecare de arta lui. „Cumplite sunt pasiunile noastre, în sensul poetic al cuvântului. Și fără „succesul” pe care, de altfel, nici nu ni-l dorim, niciunul dintre noi. Pare un paradox, dar nu e… Virgiliu se înfurie grozav când cineva îi urează succes… Frumoasă este familia noastră mare. Frumos e că suntem amândoi „într-o doagă”, că avem cam aceleași gusturi, preferințe, că ne respectăm foarte mult. Frumos e că am fost amândoi profesori, cam același număr de ani, și de aici tipul acesta de vibrație și de înțelegere față de oameni și față de viață pe care doar profesorii îl au. Se împlinesc, iată, zece ani de când suntem împreună și nu cred că a trecut zi lăsată de la Dumnezeu fără ca Virgiliu să lucreze. Mă refer la pictură. Dacă nu pictează chiar zilnic, sigur desenează sau scrie ceva legat de pictură. Ca să nu mai pun la socoteală lecturile zilnice. Virgiliu Parghel respiră pictură prin fiecare por al ființei sale, viața sa se confundă pur și simplu cu pictura și asta e atât de frumos”, încheie cald și blând Doina Lavric Parghel.