Ana Ularu: „Să schimb aerul din jurul meu din cuvinte și emoții”

Ana Ularu este una dintre actrițele de top din România, recunoscute atât pe plan intern, cât și internațional, ce și-a construit o carieră de succes începând cu vârsta de nouă ani. Printre cele mai recente apariții ale sale, se numără și rolul lui Carmen Popescu, din serialul Spy/ Master, ce a avut premiera pe 19 mai pe HBO Max.

Dragă Ana, îți mulțumim că ai acceptat invitația unui interviu pentru cititorii Psychologies România. Numele tău este cunoscut atât pe plan intern, cât și internațional. Cum preferi tu, însă, să te prezinți? Care sunt rolurile (de viață și din film) care te definesc cel mai mult?

Ana Ularu: Ha, vă mulțumesc pentru timpul și spațiul vostru, atunci. Și pentru cuvintele care mă smeresc, nu știu cât de cunoscut e numele meu, dar îmi place să cred că pentru cei pentru care înseamnă ceva are legătură cu vreun personaj de-ale mele. Dacă am reușit să extrag ceva emoție, să schimb vreo părere, să generez un zâmbet, am facut ceva. Altfel, eu sunt Ana. Sunt mama cuiva magic și minunat și iubita cuiva asemenea, sunt actriță, și sper să fiu știută dintre oamenii pe care mi-a plăcut să-i fiu ca Lolita, ca Matilda din „Periferic”, ca Shen Te din „Omul cel Bun din Seciuan”, ca West din „Emerald City”, ca A din „O Intervenție” sau Marianne din „Constelații” și, cel mai nou, sper că o cunoașteți pe Tovarășa Carmen din „Spy/ Master”. Și voi mai fi câteva persoane curând.

Când și cum ai descoperit lumea filmului? Când ai știut că asta va fi cariera ta?

A. U.: Foarte devreme. Aveam 3 ani și eram pe platoul filmului „Telefonul”, la care lucra mama. Erau mașini de epocă superbe, lumini mari, multă lume, Carmen Galin frumoasă de tot, cazinoul din Sinaia, energia aia electrică, hiper, de filmare. Atunci doar am fost fascinată. M-am așezat însă pe traiectorie pe la 7 ani, văzând o repetiție de la „Teatru Descompus”, în regia Cătălinei Buzoianu. Maia Morgenstern spunând un monolog într-un mod absolut vrăjitoresc m-a facut să vreau să fac și eu asta. Să schimb aerul din jurul meu din cuvinte și emoții.

Care a fost momentul cel mai important din cariera ta până acum? Cum ai gestionat provocările apărute?

A. U.: Sunt două momente de recunoștință maximă, altfel totul este important. Îi mulțumesc Cătălinei Buzoianu pentru că mi-a deschis drumul cu „Lolita”. Și mulțumesc pentru „Periferic” lui Bogdan Apetri. Sunt de fapt în gratitudine pentru toate șansele avute, pentru fiecare rol, pentru momentele grele. Îi mulțumesc lui Andrei Șerban pentru cum m-a recalibrat și transformat ca actriță, în moduri foarte subtile și pe care probabil le voi resimți și reînțelege în diverse alte puncte ale vieții. Îi mulțumesc lui Radu Iacoban pentru toți anii de colaborări și de descoperiri, să vedem ce mai urmează.

Care sunt cele mai puternice lecții de viață pe care le-ai primit în această industrie?

A. U.: Faptul că viața primează. Peste ego, peste efemerități. Importanța familiei, importanța ideii de a avea un „acasă” care să îți dea sevă și suport. Și faptul că meseria e un meștesug, e cu muncă și partituri de tocit și exerciții de făcut până să lași să aterizeze muzele și tot așa. Avem întâi treabă, și avem constant treabă cu noi înșine, cu trupul și vocea și mintea și imaginația.

Citește articolul integral pe Revista Psychologies

Autor: Alexandra Tudor