Când cortina se lasă și îngerii păzitori se retrag
Acum aproape douăzeci de ani, când am făcut EMBA, în lumea de business conta cel mai mult ce doreau acţionarii. De obicei, ei îşi doreau dividende, creşterea firmei, creşterea preţului acţiunilor, atunci când firma era listată.
Şi îmi amintesc de nişte întrebări pe care le primeam uneori la simulările de afaceri pe care le ţineam, atunci când făceam exerciţiile financiare de final de trimestru sau de an şi completam contul de profit şi pierderi, bilanţul. ”Unde punem oamenii? Unde se vede cât valorează?”, eram întrebată. Unde? Mulţi spuneau că oamenii erau cele mai importante active ale unei firme şi atunci, era firesc să te gândeşti, dacă nu avuseseși tangenţă cu instrumentele financiare, că ar trebui să fie şi ei pe undeva, pe lângă active. Nu, nu erau şi nu sunt nici acum.
Ceva însă s-a schimbat destul de mult între timp. Deşi nu le atribuim o valoare contabilă, astăzi, oamenii contează mult mai mult decât în trecut. Într-adevăr, aşteptările angajaţilor din diverse generaţii sunt foarte diferite. Modul în care ei aleg compania pentru care lucrează este diferit. Acum contează şi cum îşi tratează o companie angajaţii, modul în care investeşte în dezvoltarea societăţii, a mediului, preocuparea pentru o lume mai bună, cu tot ce presupune ea. Scopul unei companii este în continuare să facă profit. Dar preocuparea financiară nu mai este singura. Este esenţial să facă profit asigurându-se că:
- Îşi tratează angajaţii corect, creând un mediu adecvat de lucru;
- Îşi tratează corect furnizorii, clienţii;
- Se implică în comunitate, în diverse cauze, ONG-uri;
- Are iniţiative de protejare a mediului;
- Se asigură că este în pas cu vremurile, cu dezvoltările tehnologice şi le încorporează;
- Îşi pregăteşte angajaţii, managerii pentru a fi relevanţi, a fi contemporani cu epoca lor, cu cerinţele acesteia;
- Încorporează diversitatea de toate felurile: gen, rasă, vârstă, gândire etc.
Din păcate însă, de multe ori, acestea sunt doar nişte deziderate fluturate pe la evenimente mari de companie, pe la cursuri sau puse în manualele interne şi pe pereţii organizaţiilor.
Dar tot e bine, este un început, ajută să discutăm despre aceste aspecte. Însă fără dezbateri de substanţă, fără a impune anumite standarde, este greu să schimbăm ceva. Ajută în aceeaşi măsură să şi facem ceva efectiv, să ne comportăm aşa cum predicăm. Mai este mult până departe.
Există, de asemenea, şi momente în care suntem chemați să punem sub semnul întrebării ce contează pentru noi, ce valorizăm, cum definim succesul, indiferent din ce zonă am veni.
Acum câţiva ani mi-a murit o colegă. Lucrasem împreună 13 ani. De ce am adus în discuţie acest exemplu? Pentru că în acel an am făcut eforturi să ne ţinem în echilibru toţi cei din firmă. Nu mai era despre profit, era despre întrebările pe care şi le punea fiecare, despre de ce făceam ceea ce făceam în viaţă. În astfel de momente a ne gândi la succes, financiar sau de orice alt tip, ar fi fost cel puţin meschin. Şi totuşi, la o întâlnire de business pe care am avut-o în acel an, cineva mi-a spus că acestea erau sentimentalisme, că businessul nu ţine cont de aşa ceva.
Am constatat de-a lungul vremii că acest mod de gândire nu este izolat, din păcate. Atenţie, nu susţin că la serviciu trebuie să ne ţinem de mâini, să stăm la poveşti şi să nu lucrăm. Mergem la serviciu ca să facem anume activităţi, fiecare în domeniul său, să le facem cât mai bine putem, să fim eficienţi, dar să ne şi bucure că vorbim cu colegii, că suntem apreciaţi de manageri, să apreciem noi înşine când cineva a făcut ceva special. Acestea sunt câteva dintre lucrurile care dau sens acţiunilor, planurilor noastre. În lipsa lor, orice succes financiar nu mai are aceeaşi valoare, îşi pierde din importanţă sau chiar devine parcă în zadar.
Un exemplu care ilustrează perfect această idee este povestea Ariannei Huffington. Acum câțiva ani, am avut ocazia de a colabora cu ea, iar inspirația pe care am primit-o a fost profundă. Arianna a lansat The Huffington Post la 55 de ani, după câţiva ani l-a vândut cu 315 milioane de dolari. La 66 de ani a lansat Thrive Global, firmă ce are ca scop să ajute la creşterea stării de bine a oamenilor şi la sensibilizarea asupra stării mintale a angajaţilor. Acum, la 77 de ani, Arianna a lansat Thrive AI Health. La întâlnirile pe care le aveam săptămânal, ea ne spunea că succesul nu înseamnă doar bani şi faimă. Ajungi să ai bani şi faimă dacă eşti extrem de dedicat muncii tale, dacă depui eforturi mari în fiecare zi. Dar toate acestea nu sunt suficiente. Pentru că, într-o bună zi, cazi din picioare. Sau ajungi să nu te mai poţi ridica de jos din cauza epuizării. Şi-atunci, la ce bun?
Mă uit în jur şi văd că majoritatea oamenilor se poartă cu ei înşişi de parcă ar fi nemuritori. Eforturile pe care le facem la 20-30 chiar 40 de ani, energia de atunci, puterea de muncă, nu mai sunt chiar la fel la 60 de ani, şi asta dacă avem noroc şi ne menţinem corpul în formă bună. Ne jucăm de-a viaţa până la un punct, în general, când corpul spune Stop! Abia atunci, poate, devenim atenţi la acest joc de-a viaţa şi ne întrebăm de ce dăm valoare doar banilor, averii, puterii, faimei. Şi înţelegem de ce nu suntem niciodată prea mulţumiţi: va fi mereu cineva mai bogat, mai în topul topurilor revistelor lumii, un altul va avea mai multă putere asupra altora, va fi mai conectat cu cine “trebuie” ca să se menţină acolo sus, acolo unde puterea orbeşte.
Prin urmare, consider că banii, averea, puterea, faima, definesc tradiţional succesul. Mai sunt însă câteva ingrediente necesare.
Iată o parte la care vă propun să reflectăm:
- Sănătatea fizică şi sănătatea mintală, acel wellbeing atât de la modă acum. Acestea presupun să ne asigurăm că avem grijă de starea noastră de bine, noi înşine, şi să nu aşteptăm neapărat să o facă alţii, managerul, significant other, prieteni, familie. Fiecare este prins cu ale sale. Poate că se va uita spre noi, poate va observa ceva. Sau poate că nu îşi va da seama când ceva nu e în regulă. Ceilalţi nu sunt terapeuţi, nu au pregătirea necesară ca să identifice stresul excesiv la noi, semne de burnout, de alienare de vreun fel.
- Grija faţă de noi înseamnă să dormim suficient, să facem mişcare, să controlăm timpul petrecut în social media înainte ca social media să ne invadeze, să ne facem analizele periodic, să fim atenţi la ce mâncăm, dar şi la ce citim, cu cine petrecem timp, ce ne spunem nouă înşine. Modul de gândire este definitoriu în starea noastră de bine. Ajută să avem un mentor, un terapeut, un coach, un prieten mai înţelept care ne susţine atunci când parcă nu mai avem aripi.
- La fel de mult aş spune că ajută să fim mai zgârciţi cu timpul nostru. Dacă nu mai avem douăzeci de ani, nu mai avem toată viaţa în faţă, cea mai mare parte este în spate, de fapt. E păcat să irosim timpul pe care îl mai avem.
- Impactul asupra comunității. Aceasta înseamnă să avem o viaţă în care să contribuim, să avem sentimentul de sens. Putem să ne implicăm într-un ONG, o asociaţie, ceva care să aibă un obiect de activitate pentru care nouă ne bate inima mai tare. Poate fi educaţia, poate fi sănătatea, ecologia, diversitatea, sau altceva. Aceasta presupune să avem şi acea mentalitate despre care scrie Adam Grant în cartea sa: Give and Take. Întâi dai, apoi ceri. Întâi dai tu altora, apoi vei primi de la viaţă.
- Mirarea – aceasta este pentru mine opusul complezenţei, blazării, plictiselii interminabile, spiritului bătrân. Mirarea este apanajul spiritului tânăr, indiferent de vârstă. Copiii mici se miră când descoperă ceva, când se uită pe cer şi se întreabă dacă luna merge după ei, când descoperă un fluture, când se joacă împreună cu un pisoi, un căţel. Mulţi oameni mari îşi pierd capacitatea (sau oare dorinţa?) de a se mai minuna de forma norilor, de nişte tablouri expuse într-un muzeu, de primele zile de toamnă, de un răsărit de soare, de senzaţia dată de primii fulgi de zăpadă pe obraz, de “magia” imaginară a sărbătorilor, de zâmbetul unui copil, de primii paşi făcuţi în alt oraş unde au mai fost de o sută de ori, dar care e mereu surprinzător, de o poezie.
La Paris este de mulţi ani, undeva, un afiş pe care scrie: Paris vous emerveille! (Parisul vă încântă). Ador acel afiş! Mă întreb însă câţi se mai lasă încântaţi? Câţi oameni ridică ochii din telefon şi se uită în jur ca să se lase încântaţi, minunaţi, surprinşi?
- Conectarea cu noi înşine. Arhimede spunea “daţi-mi un punct de sprijin şi voi răsturna Universul”. În aceste vremuri, acest punct de sprijin ar trebui să fie în noi înşine. Aceasta înseamnă cunoaştere de sine, auto-reglare, înţelegere, compasiune, linişte, bucurie. Numai dintr-un astfel de loc intern putem crea relaţii bune cu ceilalţi.
Îmi place să cred că fiecare dintre noi are în interior un loc pentru înţelepciune, putere, linişte, pace. Acestea sunt foarte aproape de noi, la fel de aproape ca respiraţia. Doar că trebuie cultivate, aşa cum am cultiva o grădină. Mulţi îşi lasă această grădină pradă abandonului, din păcate. Prin urmare, când ne gândim la succes, vă invit să ne gândim la ce am răspunde la aceste intrebari: Ce vrei să se spună despre tine la final? Că ai făcut mulţi bani? Că a scris ceva pe cartea ta de vizită? Că ai crescut profitul firmei cu 50%?
Am întâlnit, recent, pe cineva care povestea că fusese câţiva ani CEO al unei companii. Când compania a decis să schimbe conducerea, ea a intrat în depresie. Nu mai ştia cine era. Nu îşi mai găsea sensul în propria viaţă.
Sper că nimeni nu vrea ca la final, când cortina se trage, când îngerii păzitori se retrag, când lumina se stinge iar spectatorii şi ceilalţi actori din vieţile noastre pleacă, să rămână, alături de poza sa, scris: a avut cei mai mulţi bani şi a fost pe copertele revistelor mai mereu.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 292
