Când și cum îți îndrumi copilul către o carieră de succes? – o perspectivă psihologică

Citisem la un moment dat o carte care se numea „Cum să creștem copii fericiți”, iar acolo, printre multe altele, autorul scria că ar trebui să îi îndreptăm spre o carieră care să le ofere venituri anuale cu cinci zerouri, adică la vreo 100.000 USD pe an (carte americănească, sumă probabil impozabilă). Cumva informația asta mi-a rămas lipită în minte de atunci și m-a tot făcut să îmi pun întrebări despre ce înseamnă să îți susții copilul să își găsească un drum social și profesional care să îi ofere un trai bun. Sigur, banii nu aduc fericirea, dar îți aduc un cămin călduros, vacanțe, acces la servicii de sănătate și liniște în relații, cel puțin sub aspectul acesta al siguranței supraviețuirii. Sub acest aspect, fără dubiu, e important să ajutăm copiii să înțeleagă că banii au o valoare și un sens și sunt importanți.

Mai departe însă, rămâne să le arătăm un model sănătos de succes sau de viață bună, în funcție de care să poată modera efortul pe care îl depun în obținerea acelei slujbe cu cinci zerouri.

Sigur, câțiva copii sunt dăruiți cu un talent sau o abilitate specială și atunci alegerea pentru ei pare să fie limpede încă de la început. Acolo rolul părintelui este să fie atent, să observe chemarea și să susțină copilul pe acest traseu, cu toate dificultățile și încercările care apar. Dar acesta e un procent mic. Restul își vor găsi calea profesională trecând printr-o serie lungă de căutări, inventări și reinventări.

Cred că sunt cel puțin două perspective din care este util să abordăm dezvoltarea profesională a copiilor: pe de o parte e nevoie să luăm în considerare ce învață copiii de la adulții semnificativi din viața lor și felul în care aceștia se constituie ca modele de urmat, iar pe de altă parte e nevoie să examinăm abilitățile de care ei au nevoie pentru a ajunge la o maturitate profesională satisfăcătoare.

Să discutăm mai întâi despre chestiunea modelelor. Copiii învață prin imitație. Ei absorb ca un burete, de când se nasc, informațiile livrate direct sau indirect de adulții pe lângă care își petrec timpul. Un părinte încântat și mulțumit de viața sa profesională, curajos în a face schimbări și în a se dezvolta, care poate echilibra viața sa profesională cu relațiile de familie, astfel încât una să fie resursă pentru cealaltă, va transmite acest model copilui său. Dar același lucru îl va face și un părinte istovit, blazat, nemulțumit sau înghețat profesional. Așa că, poate cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne îngrijim de propria viață profesională astfel încât să fim noi înșine acel exemplu pe care am vrea să îl urmeze copilul nostru. Știu că nu sună prea încântător, dar copiii ne pun pe acest piedestal parental, așa că avem responsabilitatea de a le oferi un model bun de urmat. Nu unul perfect, dar unul realist și folositor.

Cât privește abilitățile necesare pentru a ajunge la o maturitate profesională satisfăcătoare, realitatea acestei generații nu pare tocmai încurajatoare. În ciuda faptului că au acces la mult mai multe lucruri decât au avut generațiile anilor comuniști sau imediat de după Revoluție, motivația și performanța nu cresc întotdeauna. Pare să le lipsească multor tineri un tip de tenacitate, de reziliență care să îi treacă peste momentele în care e nevoie de eforturi mari pentru a ajunge să îți atingi scopul.

Într-o lume a gratificării instante, virtuale și actuale, a consumerismului, a accesibilității facile la tot și toate, a superficialității și a vitezei, abilitățile care ne asigură supraviețuirea par să fie cam anesteziate. De ceva vreme se discută în toată Europa despre fenomentul NEETs, (youth not in education, employment or training – tineri care au încheiat un proces de școlarizare, nu lucrează și nu urmează alte cursuri), fenomen larg răspândit și care expune generația aceasta și pe cele viitoare la tot soiul de riscuri. Este pentru mulți un mister cum de s-a ajuns la situația în care tinerii nu mai au chef să facă nimic. Mulți dintre ei pare că vor ca lucrurile să se întâmple repede și să fie plăcute. Mereu. La fel ca în viața virtuală a rețelelor de socializare și ca în jocurile în ale căror scenarii intră din fragedă pruncie.

Din această perspectivă, avem a ne pregăti copiii de când se nasc pentru a fi tenace, rezilienți, pentru a tolera frustrarea și a putea să își mențină focusul chiar dacă recompensa va veni foarte târziu. Toate micile instanțe în care îi lăsăm să mai aștepte, îi punem să facă singuri, nu le rezolvăm noi problemele imediat ce au spus că nu pot sau au început să plângă, au și ele un sens. Începând cu faptul că îi lăsăm să se îmbrace singuri (nu la 7 ani, cum văd adesea, ci de la 2-3 ani), să mănânce singuri, să se spele singuri, să își facă ghiozdanul să își facă ordine în cameră, îi implicăm în treburile casnice, le dăm responsabilități în viața familială, pe care le creștem proporțional cu vârsta, și terminând cu faptul că le punem limite și le arătăm consecințele (atenție, logice nu arbitrare!) ale faptelor lor, toate acestea construiesc atitudinea cu care vom putea sau nu lucra la adolescență, când deciziile legate de carieră încep să devină necesare.

Mai este apoi de luat în discuție felul în care arată lumea azi și cum va arăta ea peste zece sau douăzeci de ani. Schimbările sunt rapide, automatizările tot mai multe iar rolul oamenilor sub diverse variabile. În mod cert e nevoie să ne pregătim copiii pentru flexibilitate, astfel încât să se poată (re)adapta în funcție de cum va fi lumea și care vor fi nevoile lor peste 10, 20 sau 30 de ani de acum înainte. Iar asta înseamnă să îi educăm cu încredere în competențele lor, să nu cultivăm dihotomia real-uman atunci când vine vorba de școală, să îi învățăm să se înțeleagă pe sine cât mai bine și să le dăm un sistem de valori care să le poată funcționa ca un reper solid indiferent de realitatea la care îl vor aplica. O minte care folosește bine logica și gândirea critică, un psihic maturizat și solid ca urmare a unor relații sănătoase cu persoanele care l-au crescut și un corp sănătos și puternic fac un tânăr adult care se poate adapta și reinventa în funcție de ce îi oferă lumea și viața la un moment dat.

Așadar, când și cum ne îndrumăm copiii spre o carieră? Mereu, prin exemplul propriu și prin cultivarea competenței, rezilienței și a gândirii critice. Discuțiile mici sunt cele care fac terenul pentru discuțiile mari!

Despre Suzana Gras

Suzana Gras este psihoterapeut de familie (drept de practică sub supervizare acordat de Colegiul Psihologilor, nr. 18569) și lucrează la cabinet cu familii, copii, adolescenți, cupluri sau terapie individuală.
www.suzanagras.ro.