Cele 5 legi universale ale succesului, demonstrate științific și explicate pe înțelesul tuturor
Imagine de Sasin Tipchai de la Pixabay
De ce unii au succes fulminant, iar alții eșuează? E vorba doar despre muncă, talent sau noroc? Contează sau nu contează performanța? Cum decidem că ceva e valoros și cât dăm pe o sticlă de vin?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care răspunde în cartea sa cea mai recentă, Formula: Legile universale ale succesului, profesorul Albert-László Barabási, cercetător de origine maghiară, născut în România, în prezent directorul Centrului de Cercetare a Rețelelor Complexe de la Northeastern University din Boston.
Preocupat de aceste întrebări și studiind comportamentul rețelelor de peste 20 de ani, Barabási împreună cu colaboratorii săi observă o serie de modele recurente, tipare, care determină succesul în majoritatea domeniilor performanței umane. „Dacă am găsi tiparele succesului într-un întreg șir de domenii, poate că am reuși să înțelegem ceea ce, prea des, atribuim hazardului. Legile succesului ne-au guvernat în mod imuabil viața și cariera de-a lungul secolelor și totuși, până de curând, nu am știut că ele există”.
Este vorba despre acele legi care ajută o carte să ajungă bestseller, un om de afaceri să ajungă miliardar, o melodie hit, o campanie de crowdfunding un succes, o lucrare științifică influentă și nu uitată. Doar 23% dintre toate spectacolele jucate vreodată pe Broadway (476) au avut succes. Doar aproximativ 30% dintre campaniile de crowdfunding de pe Kickstarter reușesc să adune suma propusă ș.a.m.d.
Ca om de știință, neputând să măsoare împlinirea individuală, și nici să atribuie o cifră fericirii, Barabási definește succesul (în scopul cercetării) ca fiind „recompensa pe care o câștigăm din partea comunităților cărora le aparținem”. Această recompensă poate fi celebritatea, vizibilitatea, vânzările, veniturile, publicul, citările, reclamele, impactul etc. (în funcție de domeniul în care activăm). Toate aceste măsuri ale succesului au ceva în comun: sunt externe, nu interne; colective, nu individuale.
Culegând meticulos date din domenii multiple – arte, afaceri, lumea academică, inovație și sport – și analizându-le la scară mare, cercetătorii laboratorului din Boston au refăcut carierele tuturor oamenilor de știință publicați (până în urmă cu peste un secol), succesul comercial al fiecărui autor (independent de genul în care activa), carierele tuturor artiștilor contemporani, identificând rețelele invizibile care le garantaseră unora dintre ei succesul. Au sesizat imediat tipare în datele analizate, pe care le-au transformat în formule folosite pentru a prezice rezultatele viitoare, ale lor și ale rivalilor lor profesionali. Au dezvoltat astfel o adevărată știință a succesului.
Înainte de analiza cantităților mari de date și de știința succesului, puteam presupune că norocul, munca susținută sau talentul, amestecate în proporții magice, necunoscute, sunt ceea ce contează.
Principiul fundamental al științei succesului:
„Succesul nu se referă la tine. Se referă la noi”. Sau altfel spus: „Succesul tău nu se referă la tine și la performanța ta. Se referă la noi și la modul în care noi percepem performanța ta”.
„Sub nasul nostru sunt nenumărate povești despre oameni merituoși care nu reușesc să-și transpună visurile în realitate”. Oameni talentați care nu sunt apreciați și recompensați pentru talentul și munca lor.
Lui Edison îi este atribuit meritul pentru fotografie, film, înregistrarea audio și bec, dar toate au fost realizate de alți oameni de știință și inventatori. Frații Wright sunt creditați pentru apariția zborului uman, chiar dacă primul zbor cu motor fusese executat cu nouă luni înainte de către un neozeelandez pe nume Richard Pearse. Tot așa, înaintea Rosei Parks, care a refuzat să îi cedeze locul din autobuz unui pasager alb, a existat Claudette Colvin, care a făcut același lucru, în același oraș, în aceeași perioadă, cu câteva luni înainte, dar nu a rămas în amintirea colectivă.
„Se pare că ultima persoană care face o descoperire e cea care contează cu adevărat, nu prima”. Pentru că abia atunci ceilalți sunt capabili să o vadă, și să îi înțeleagă impactul, utilitatea.
Prima lege a succesului: Performanța determină succesul dar, când performanța nu poate fi măsurată, succesul e determinat de rețele
„Cu cât mai dificil e de măsurat performanța, cu atât contează mai puțin performanța”. Nu întâmplător în companiile în care nu e clar ce evaluăm și ce înseamnă performanța, ajung să conteze mai mult politicile de culise.
Cercetătorii din echipa lui Barabási au analizat cantități imense de date despre sporturile individuale (de ex. tenis), unde performanța e măsurată cu rigurozitate, și din artele vizuale, unde performanța este imposibil de evaluat obiectiv. Majoritatea profesiilor intră undeva între aceste două extreme, așa că, pentru imensa majoritate, succesul nu poate fi legat de o singură variabilă. Deși performanța rămâne crucială, ea este doar o variabilă din formula succesului. ”Performanța și rețelele contează deopotrivă, în diverse grade”.
Legea a 2-a: Performanța este limitată, dar succesul e nelimitat
Este legea care ne arată că există întotdeauna câțiva indivizi (supervedete) al căror succes e cu multe ordine de mărime peste al tuturor celorlalți. Această lege ilustrează perfect relația disproporționată între performanță și succes, la care suntem adesea martori, o dinamică pe care o recunoaștem cu toții.
Cea mai larg acceptată măsură a succesului – averea – are o distribuție descrisă de legile de putere (un tip de relație matematică): averea însumată a celor mai bogați opt oameni din lume e mai mare decât averea însumată a celor 50% cei mai săraci oameni din lume (The Guardian, ian 2017). Indiferent de ce măsură a succesului e vorba – impact, vizibilitate, public sau adorație – distribuția lui urmează aceeași lege de putere ca si averea.
Aceeași lege ne spune că, practic, nu putem distinge obiectiv calitatea între vinuri de top, diferențele între ele fiind mici. Medalierea cu aur a unora, și implicit succesul lor de piață, prestigiul și prețul ridicat sunt de fapt aleatoare. Acest lucru a fost constatat pe baza unor experimente desfășurate pe parcursul a cinci ani, în care experților evaluatori de vin li se oferea spre degustare același vin, în aceeași sesiune de degustare, iar ei îl evaluau total diferit: un vin care la prima degustare nu intra în top 5 ajungea la a treia degustare sa ia punctaj maxim.
Cel mai bine plătit profesor de fizică din istorie (laureat al premiului Nobel, Steven Weinberg) are un salariu de doar 5 ori mai mare decât salariul mediu al profesorilor de fizică (din SUA). În același timp, un CEO obișnuit câștigă aproape de 271 de ori salariul angajatului său mediu (Chicago Tribune, iul. 2017).
O privire rapidă asupra datelor din artă ne arată că succesul în artă este extrem de inegal. În timp ce marea majoritatea a artiștilor e expusă de mai puțin de 10 ori în carieră, anumiți artiști sunt expuși de 1.000 de ori sau, în cazul lui Andy Warhol, de peste 10.000 de ori. Și exemplele pot continua. Succesul nu se referă la tine. Se referă la noi.
Legea a 3-a: Succesul creează succes (Succesul anterior x aptitudinea = succesul viitor)
Cei care sunt percepuți ca având succes atrag succesul, indiferent de performanța lor. Autorul numește asta atașament preferențial – efectul Matei: „căci celui ce are i se va da de-i va prisosi”, cei bogați se îmbogățesc și mai mult („ban la ban trage”), celebritatea atrage celebritate, și nimic nu e mai de succes ca succesul.
Câteva exemple elementare care ilustrează legea a 3-a: Cu cât mai mulți clienți are un agent imobiliar, cu atât mai multe recomandări va primi. De asta e atât de greu să te lansezi în acest domeniu pe piețele stabilizate. Un actor va continua să obțină roluri, dacă joacă într-un fim apreciat. Cu cât mai multe link-uri/like-uri ai, cu atât e mai probabil să strângi mai multe like-uri și să îți sporești vizibilitatea online. Cu cât mai devreme are o campanie de crowdfunding câteva donații aleatorii la început (sau un inițiator cunoscut) cu atât mai de succes va fi în atragerea fondurilor. Atașamentul preferențial este responsabil pentru succesul în avalanșă pe care îl au supervedetele, propulsându-le pe înălțimi amețitoare.
Atașamentul preferențial face parte din seria de bias-uri care ne caracterizează luarea de decizii și este înrudit cu efectul de halou: elevului „bun” i se dau note bune; un client îmbrăcat bine este tratat mai bine; dacă profiturile unei companii sunt mari, presupunem că există o strategie genială și o cultură organizațională deosebită, ceea ce nu este cazul.
Legea a 4-a: Deși succesul unei echipe necesită diversitate și echilibru, meritul pentru realizările grupului îi va fi atribuit unui singur individ
E de ajuns să ne gândim la miile de ingineri și designeri a căror muncă neobosită i-a permis lui Steve Jobs să „inventeze” iPhone-ul. Sau la cei 50 de artiști, meșteșugari și ingineri care l-au ajutat pe faimosul artist conceptual Olafur Eliason să conceapă și să construiască o cascadă sub Brooklyn Bridge. Sau la sutele de cântăreți și muzicieni talentați membri în trupele starurilor, ale căror nume, chiar dacă sunt menționate, nu sunt reținute. La fel cum se întâmplă și cu numele care apar pe genericele filmelor, artiști și profesioniști de top din diverse domenii care permit unui film să devină un mare succes. Cine își mai amintește cine a făcut decorurile pentru Titanic sau Avatar?
Această lege este despre modul în care societatea noastră distribuie recompensa. Atribuirea meritului e ghidată de același fenomen al „cui are i se va mai da”. Vorba unui bancher: „acordăm credit doar celor care au deja credit”.
„Ignorarea legilor care guvernează alocarea meritului și natura umană pot să anihileze toată munca pe care o dedicăm unui proiect. Meritul e adesea atribuit nu de arbitri individuali”, corecți, obiectivi si foarte bine pregătiți, „ci de rețele invizibile. Mai presus de orice, ghemul imens și fluid de relații în care suntem încastrați ne determină succesul”.
Oricât ar fi de greu de acceptat pentru unii dintre noi, a paria orbește pe performanță și pe faptul că aceasta va fi observată și recunoscută de ceilalți, poate fi adesea perdant.
Din fericire, chiar dacă până acum ai pariat greșit, există și legea a 5-a, care ne spune că niciodată nu e prea târziu.
Legea a 5-a: Dacă persiști, succesul poate să apară oricând
Până nu de mult, printre oamenii de știință era răspândită ideea că cele mai mari realizări le ai până la 30 de ani sau nu le mai ai deloc. Datele arată în schimb că „șansele tale de succes au prea puțin de-a face cu vârsta ta. Ele sunt modelate de disponibilitatea ta de a încerca în mod repetat să produci inovație. Oamenii de succes se implică într-un șir nesfârșit de proiecte. Ei nu se mulțumesc să-și numere câștigurile, ci cumpără mai multe bilete la loto”.
Succesul este rezultatul perseverenței, al productivității, nu doar al creativității. Creativitatea este relativ constantă de-a lungul vieții, productivitatea poate să varieze foarte mult. Dacă ești o persoană creativă și reușești să te motivezi pentru a fi productiv, atunci rezultatele pot să apară la orice vârstă. Sunt cunoscute exemplele lui Ray Kroc, colonelul Sanders, Julia Child, Nelson Mandela și mulți alții. Pictorului japonez Hokusai, cel care ne-a lăsat emblematica lucrare Marele val de lângă Kanagawa, spunea: „tot ce am produs înainte de 70 de ani nu merită luat în calcul. La 73 de ani am aflat câte ceva despre adevărata structură a naturii. Când o să am 80 de ani voi fi progresat și mai mult. La 90 de ani voi pătrunde misterul lucrurilor. La 100 voi fi ajuns într-un stadiu minunat, iar la 110, orice aș face, indiferent că e punct sau o linie, va fi plin de viață”.
În concluzie, asemenea legilor gravitației sau mișcării, legile succesului nu pot fi rescrise pentru a se potrivi nevoilor sau credințelor noastre, indiferent de cât de mare ar fi moralismul sau convingerea cu care le susținem. Așa cum inginerii folosesc înțelegerea mecanicii, a electricității și a altor tehnologii pentru a rezolva diferite probleme și a inova, și noi putem profita de legile succesului pentru a ne inventa viitorul.
***
(Albert- László Barabási este fizician român de origine maghiară, născut la Cârța, în Transilvania, în 1967. In prezent conduce Centrul de Cercetare a Rețelelor Complexe de la Northeastern University din Boston. Aici explorează de ce-ul din spatele unor subiecte foarte diferite: modul în care mici defecte ale rețelelor noastre genetice pot să ducă la boală, modul în care suntem interconectați ca oameni si ce ne spune asta despre societate și despre originile noastre biologice, topologia internetului și a rețelelor de telecomunicații pentru îmbunătățirea reacției în caz de urgență etc.)
