Confortul, consumul şi mediul înconjurător
Vara japoneză e sufocantă. Imediat după ce se termină sezonul ploios, pe la jumătatea lui iunie, începe arşiţa. Arşită cumplită dublată de umiditate mare. Pentru cei care lucrează în enormele clădiri de birouri de pe tot cuprinsul ţării, intrarea înăuntru nu este însă un motiv de bucurie. Majoritatea companiilor japoneze au adoptat de mulţi ani setarea termostatelor de aer condiţionat la valori destul de ridicate în interior, undeva între 27 şi 29 de grade Celsius. Măsura a fost luată în numele reducerii amprentei de carbon a acestor mari consumatori şi poluatori şi este, desigur, una binevenită. Cu toate acestea, marile zgârie nori din beton şi sticlă nu au fost construite pentru a fi confortabile în absenţa aerului condiţionat. Arhitectura tradiţională japoneză—la fel ca şi cea din alte zone extrem de călduroase şi umede—include excelente elemente care permit circulaţia liberă a aerului chiar şi în zilele de zăpuşeală ale sezonului ploios şi ale verii. Clădirile de birouri însă nu au astfel de ventilaţie concepută în construcţie, iar deschiderea ferestrelor la etajele, 30 sau 40, este în afara oricărei discuţii (ba chiar, din motive de securitate, ferestrele la etajele superioare sunt blocate complet). Iar când în miez de august, temperaturile într-o junglă urbană precum Tokyo sau Osaka ajung la peste 35 de grade la umbră, iar în interior aerul condiţionat este menţinut la 28 de grade, căldura face aproape imposibilă orice eficienţă a muncii la birou.
Aceeaşi situaţie se petrece şi în metrourile japoneze. Sistemul de ventilaţie este de cele mai multe ori menţinut la nivel foarte scăzut. Diferenţa faţă de clădirile de birouri este că în trenuri, vagoanele cu ventilaţie redusă sunt marcate ca atare, companiile de transport având grijă să nu creeze urgenţe medicale în timpul transportului din cauza unor probleme de respiraţie cu care s-ar putea confrunta pasagerii.
Re-adaptarea la o realitate care să permită reducerea poluării cauzate de aerul condiţionat ar însemna o transformare radicală, una de infrastructură, pe care chiar şi o economie de proporţiile celei japoneze nu şi-ar putea-o permite. O ţară puternic industrializată, care se îndreaptă vertiginos către post-industrializare, Japonia este, fără îndoială, unul dintre marii poluatori ai planetei. Este în acelaşi timp şi unul dintre cele mai importante exemple de cum se poate reduce consumul şi minimiza poluarea. De la transportul în comun, care este extrem de bine dezvoltat, la grija extremă şi organizarea impecabilă a colectării materialelor reciclabile şi până la măsuri precum cele de mai sus, de care te loveşti în viaţa de zi cu zi, protejarea mediului înconjurător şi reducerea semnificativă a poluării de orice fel sunt monitorizate cu atenţie de către guvern şi autorităţi şi sunt, în general, acceptate şi respectate de către o populaţie care, deşi trăieşte într-una dintre ţările cele mai bogate ale lumii, înţelege bine nevoia de a face anumite sacrificii pentru a reduce cât de cât din stricăciunile cauzate de generaţiile anterioare.
La un alt capăt al lumii, în Statele Unite, situaţia este radical diferită, deşi problemele sunt aceleaşi. Faţă de japonezi, americanii sunt binecunoscuţi drept consumatori avizi şi pasionaţi. De la cantităţile enorme de hârtie (igienică, de bucătărie etc.) pe care le folosesc zilnic în diverse feluri şi până la supra-dependenţa de maşinile personale (transportul în comun urban precum şi cel între zonele urbane fiind aproape inexistente), americanii sunt poporul cel mai poluant de pe planetă. Pe lângă poluarea generată de persoanele individuale, cea industrială este desigur de proporţii de neimaginat şi este şi în mare parte ne-regulată cum se cuvine din cauza tensiunilor politice şi dezbaterilor generate de conceptul de încălzire globală. Mai mult chiar, America a fost construită în jurul ideii de consum nelimitat, una pe care se bazează prosperitatea economică a ţării. Odată cu eliminarea sistematică a căilor ferate în perioada postbelică, s-a investit enorm la nivel de ţară în construirea unui sistem de şosele naţionale care, deşi au avut darul de a crea o iluzie de libertate individuală şi de mişcare, au devenit—prin supraaglomerare—capcane ale vieţii urbane şi suburbane. Iar pe şosele, cum altfel, nu pot să meargă decât maşini personale şi camioane de transport interstatal (tiruri). Toate construite în ideea că accesul la benzină va fi nelimitat în perpetuitate şi sprijinite cu entuziasm neprecupeţit de către lobby-urile petrolului.
Ca şi în Japonia, clădirile impunătoare ale marilor metropole americane sunt dependente pentru aerisire de aerul condiţionat. În majoritatea lor, ferestrele nu sunt decât de decor, pierzându-şi de mult funcţia de ventilare. Dar în America confortul este la putere, şi nicio conducere de companie nu va lua hotărârea de a limita temperatura din birouri. Aşa se face că, mulţi dintre cei care lucrează în aceste clădiri, sfârşesc prin a-şi aduce pulovere la birou în miez de vară. În acelaşi timp, iarna nu este ciudat să vezi în aceleaşi clădiri oameni în mânecă scurtă.
Încălzirea globală şi protejarea mediului înconjurător, reducerea consumului de combustibil fosil, reciclarea par toate a fi soluţii simple pe care le-am putea implementa cu relativă uşurinţă pentru a ne da o şansă de viitor ca specie. Realitatea este însă că am moştenit o infrastructură construită într-o perioadă în care consumul excesiv părea mai degrabă o obligaţie decât un privilegiu, una în care poluarea cu dioxid de carbon nu dădea nimănui coşmaruri despre distrugerea stratului de ozon, secetă şi fenomene naturale exacerbate de schimbările de mediu. Iar acea infrastructură face astăzi aproape imposibilă viaţa fără adjuvanţii despre care ştim acum că poluează constant.
Ba mai mult, pe măsură ce societăţile dezvoltate economic se îndreaptă către post-industrializare şi către posibilitatea reducerii poluării şi a eliminării excesive de dioxid de carbon în aer, alte societăţi vin din urmă şi aspiră la acelaşi nivel de confort şi bunăstare de care s-au bucurat vreme de generaţii ţări precum Statele Unite, Japonia sau cele din Europa vestică şi nordică. Şi pe bună dreptate, aceste societăţi nou-dezvoltate (şi care în cazuri precum China sau India au împreună mai mult de un sfert din populaţia actuală a Globului) nu au de gând să îşi limiteze consumul propria pentru a reduce poluarea în numele unui viitor care pare deja compromis de excesele societăţilor avansate care le dăscălesc acum despre cum să fie cumpătate. Aşa se face că poluarea şi deterioarea mediului care o însoţeşte nu par, din păcate, decât să continue deocamdată în numele consumului şi al confortului unor noi generaţii privilegiate. Consecinţele le vom suferi însă cu toţii într-un viitor nu tocmai îndepărtat.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 274
Pentru abonare, click aici
