Creierul uman, o mașinărie setată pentru supraviețuire, nu pentru fericire și calm
Cercetarea neuroștiințifică a arătat că, și dacă luăm un pumn în față, și dacă suntem respinși de cei din jur, amprenta neuronală este aceeași.
În ultima lor carte – „Hold on to your kids” – medicul și psihoterapeutul Gabor Mate și psihiatrul Gordon Neufeld avertizează: în ultimii cincizeci de ani, rata sinuciderilor în rândul copiilor cu vârste între zece și paisprezece ani a crescut de patru ori.
Adică, deși obiectiv vorbind, acum este cel mai frumos moment posibil să fii în viață, calitatea percepută asupra vieții și echilibrul nostru psihic sunt în cădere liberă. La toate vârstele. Mai mult, studiile de angajament din companii arată pe medie o forță de muncă din ce în ce mai plictisită, blazată, deconectată și dispusă să abandoneze corabia cu prima ocazie.
Așadar, o întrebare mai mult decât pertinentă ar fi: „DE CE?”. Și, deși complexitatea răspunsului s-ar preta mai degrabă pentru o teză doctorală, voi încerca o simplificare în rândurile de mai jos.
Biologia noastră a evoluat pentru supraviețuire, nu pentru fericire
Creierul nostru a evoluat ca o mașinărie predictivă. Biologia noastră (și a tuturor mamiferelor) s-a adaptat în așa fel încât, atunci când se întâmplă ceva în mediul exterior, să percepem și să reacționăm conștient la cele mai utile informații pentru a supraviețui, nu pentru calm și fericire. Categoric, adaptarea asta s-a dovedit foarte folositoare în trecut, când trăiam în medii care ne amenințau zilnic viața. Creierul învățase că, atunci când percepea mișcare în tufișurile de lângă noi, să focalizeze imediat atenția acolo, să mobilizeze adrenalina și, odată cu activarea ramurii simpatice a sistemului nervos autonom, să ne pregătească pentru luptă sau fugă (fight or flight).
Între timp, lumea a evoluat spre bine și acum trăim în medii cu precădere sigure, dar creierul nostru își înfăptuiește în continuare misiunea biologică cu conștiinciozitate.
Astfel, chiar și în secolul XXI, aceeași adrenalină este mobilizată și când aflăm că s-a schimbat un deadline la birou, că urmează un proiect de transformare în organizație sau când auzim că fiul nostru a fumat la școală. Aceeași reacție de fugă sau luptă este declanșată însă și când vedem că cineva ne-a luat locul de parcare sau când trebuie să vorbim în public.
În mod fascinant, cercetarea neuroștiințifică a arătat că, fie că luăm un pumn în față, fie că suntem respinși de cei din jur, amprenta neuronală este aceeași. De fapt, creierul nostru reacționează similar la amenințările fizice sau sociale. O palmă peste cap sau un șut în fund poate să doară la fel de tare ca atunci când un grup te bârfește sau te ignoră, sau când un părinte nu îți arată afecțiune decât dacă ai luat zece.
În acest context, e înțeles de ce, pentru niște animale profund sociale și cu o biologie puternic defensivă, care trăiesc într-o lume în permanentă schimbare și cu presiuni închipuite din ce în ce mai mari, uneori e ușor să simțim că ne pierdem mințile.
Veste bună, veste proastă
Vestea proastă – nu ne putem schimba biologia.
Veste bună – zeci de ani de cercetare în psihologie, sociologie, neuroștiință și medicină au tras concluzii repetate și de încredere despre ce contează cu adevărat pentru a trăi vieți sănătoase, împlinite și cu sens.
Calitatea relațiilor este cel mai bun predictor pentru fericire
Cel mai lung studiu longitudinal din istoria omenirii, The Harvard Grant Study, a urmărit un număr de aproximativ 700 de bărbați pe parcursul a mai bine de 75 de ani pentru a determina ce contează cu adevărat când vine vorba de calitatea vieții.
Dacă v-ați gândit la sănătate, la fel cum am făcut și eu, greșiți. La fel și dacă vă gândiți la stabilitate financiară sau pace. Rezultatul Harvard Grant Study arată că lucrul care cântărește cel mai greu în nivelul de fericire perceput pe parcursul vieții este calitatea relațiilor pe care le avem cu cei din jur.
Nu casă, nu mașină, nu reușitele profesionale sau averea acumulată, nu performanțele sportive, nu titlurile, nu reputația, ci felul în care comunicăm și ne înțelegem cu oamenii din viața noastră. Iar concluzia celor de la Harvard este completată perfect de alte câteva cercetări prezentate recent în cartea „Lost Connections” a lui Johan Hari, care au demonstrat că singurătatea este unul dintre cei mai mari contribuitori la depresie.
Singurătatea duce la depresie și slăbește sistemul imunitar
Când ne simțim izolați de ceilalți, mai ales psihic și emoțional, crește nivelul de cortizol din organism, lucru care ne ține într-o stare permanentă de veghe și vigilență, iar sistemul nostru imunitar este slăbit. Una dintre cercetări arată că suntem de trei ori mai predispuși să luăm un virus de răceală când ne simțim izolați de ceilalți, decât atunci când avem relații strânse.
Și, deși trăim în cea mai conectată perioadă din istoria omenirii, nu ne-am simțit niciodată mai singuri.
Dovada o aduce sociologul Robert D. Putnam de la Universitatea Harvard, care arată că, dacă în 1960 numărul mediu de confidenți ai cuiva (oameni cu care simți că poți să vorbești orice și care sunt aproape de tine) era de trei persoane, în 2004 răspunsul intervievaților a devenit „nu am pe nimeni”.
Iar asta se întâmplă pentru că trăim atomizat, gonind de acasă la birou și înapoi, mereu pe fugă. Am ajuns să nu ne mai cunoaștem vecinii, să schimbăm doar „bună ziua”, saluturi seci în holul blocului, cu ochii în telefon la mailurile care ne plătesc creditul pe treizeci de ani. Trăim ca să muncim, pentru că avem de construit o casă, de făcut un copil și de plantat un copac, pentru că asta am învățat că înseamnă să ai succes. Am încetat să mai fim atenți unii cu ceilalți, am renunțat la a mai acorda prezumția de nevinovăție celor care ne greșesc și a da la schimb empatia și încrederea pe competență și competitivitate.
Îmi vin în minte replici ale participanților la programele de training pe care le țin, când le prezint cercetările de mai sus: „Da, Paul. Dar viață e o junglă! Dacă nu dai din coate se urcă alții peste tine!”.
Așa e. Viața poate să fie o junglă. Pentru că am crescut cu „Cât a luat colegul?”, „Și dacă el poate, tu de ce nu poți?”, „Eu te-am făcut, eu te omor!” și „Cât stai sub acoperișul meu, faci cum îți spun eu!”.
Iar cuvintele astea rup relații, întărâtă și înrăiesc. Duc la epuizare, la vieți trăite inconștient, pe pilot automat și la izolare socială și emoțională. Și ține doar de noi să schimbăm narativul pe care îl trăim, de la unul orientat către task, la unul orientat către relație. Pentru că fără relație, taskurile nu mai contează.
Știința ne-a arătat negru pe alb ce contează cu adevărat, ce e de făcut și cum e de făcut. Acum ține doar de noi s-o facem. Mai mult împreună și mai puțin separat.
Paul Olteanu activează ca master trainer și executive coach certificat internațional (ACC), specializat în comunicare, psihologie comportamentală și procese de transformare. În prezent dezvoltă și livrează programe de training și coaching bazate pe neuroștiință, cu obiectivul de a genera transformări la nivel individual sau organizațional. În ultimii 12 ani, Paul a dezvoltat și livrat programe care cumulează peste 10.000 de ore de training, coaching și consultanță pe subiecte precum neuroștiinta comunicării, neuroștiința încrederii, Process Communication Model, public speaking, branding personal și dinamici de grup către un public numeros din Europa, America și Asia. În 2019, Paul a fost desemnat cel mai bun trainer (Gold Award) și al doilea cel mai bun coach (Silver Award) din Romania, la gala „L&D Awards”. Topul a fost realizat în urma votului direct a 567 de directori și manageri de HR din toată țara. În 2017, Paul a devenit parte a primei promoții de coachi certificați în Evolutionary Coaching – un cadru de transformare personală și organizațională bazat pe stagii de evoluție psihologică și neuroștiință. Este unul din primii 5 consultanți din Europa certificati in Story-based Transformation Process. Este trainer și coach certificat în Process Communication Model®. În timpul liber, Paul realizează MindArchitect.ro – un podcast despre despre neuroștiință și psihologie aplicate în viata de zi cu zi.
Articol preluat din numărul 264, februarie 2020, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
