De ce te miri? Sau drogul așteptărilor joase
Aud mereu în jurul meu această expresie, atunci când cineva povestește vreo întâmplare care l-a supărat în vreun fel: „păi și de ce te miri?”. Implicația e că trăim într-o lume sau într-o țară sau într-un oraș defecte și că ar trebui să știm asta și să o acceptăm cumva, sau măcar să nu ne mai surprindă. Am auzit chiar oameni declarând, unii mai în glumă, alții foarte serioși, că secretul fericirii sunt așteptările joase. În astfel de cazuri, nu poți fi surprins decât plăcut. Pentru mine e o atitudine păguboasă și am să încerc să vă explic de ce.
Budiștii își bazează filozofia pe ideea că nevoile și goana noastră după împlinirea lor sunt o sursă de nefericire, iar drumul lor către împlinire e renunțarea la ele. E o filozofie interesantă și care poate da rezultate foarte bune, chiar dacă mie îmi e greu să mă apropii de ea, crescut în lumea occidentală, a valorilor iudeo-creștine.
Nu m-ar deranja așa tare expresia de mai sus dacă cei ce o emit ar fi budiști practicanți în căutarea drumului către Nirvana. Dar nu sunt, ei sunt mereu oameni frustrați care cred că se protejează de stres așteptând de la viață tot ce e mai rău. Mai mult decât atât, faptul că simt nevoia să apostrofeze pe alții pentru că nu au aceleași așteptări joase ca ei arată că această atitudine le generează și un sentiment de superioritate, se simt cumva în tagma inițiaților, a celor care au înțeles cum merg lucrurile și nu mai pot fi păcăliți. Ei nu sunt naivi, ca noi ceilalți, ei s-au resemnat demult și știu demult că lumea e strâmbă. Ei înșiși nu sunt strâmbi, dar sunt victime ale unei lumi strâmbe și imposibil de schimbat.
Dar ambele resorturi ale acestei atitudini sunt de fapt perverse și păgubitoare. Am să încep cu primul, cel mai des enunțat: protejarea de stres. Așteptările mici înseamnă că poți fi surprins doar plăcut. Ce rezultă din afirmația asta e că surpriza, de orice fel ar fi ea, e sursă de bucurie, dacă e plăcută, sau de stres, dacă e neplăcută. E un fel de adevăr aici, pentru că mintea noastră conștientă reacționează slab sau deloc la situațiile pe care le percepe drept normale, ca atare, amintirile noastre se formează aproape exclusiv pe situații excepționale, de exemplu, surprinzătoare. Deci viața e colorată de surprize. Dacă te aștepți la ce e mai rău, vei trăi o viață de beatitudine, în care vei avea mereu doar surprize plăcute. Acest fel de a gândi e o mare problemă și problema vine din două direcții.
Una e că lumea e reflexivă, pentru că e socială și e bazată pe noțiunea de reciprocitate, ca atare tinde să îți dea înapoi ce pui în ea. Dacă ai așteptări joase, vei trata totul în jurul tău de pe această poziție, ceea ce va crea fie motivația, fie legitimitatea celorlalți de a se comporta la nivelul așteptărilor tale. Dacă mă crezi ticălos, te vei comporta cu mine ca atare, ceea ce mă va absolvi pe mine într-o bună măsură de nevoia socială de a nu fi un ticălos. Atunci când ai să vezi la mine semne că nu sunt chiar un om corect, te vei bucura, pentru că, iată, viața tocmai ți-a demonstrat că nu degeaba ai așteptări joase, chiar oameni care păreau respectabili pot foarte ușor fi ticăloși. Pe această cale, viziunea ta negativă despre lume se va întări mereu, e o spirală negativă.
Mai mult decât atât, chiar intră în acțiune și celebra eroare de confirmare, care va determina mintea ta subconștientă să caute acele ocazii care-i confirmă așteptările joase și să le ignore pe cele care le infirmă. În acest fel, viziunea ta negativă despre lume se va întări încă și mai tare. Și, odată instalată temeinic, va produce un sentiment al inutilității acțiunii de orice fel și o psihologie de victimă, un fel de psihologie a neputinței. E un fenomen foarte cunoscut în psihologie, se numește „neputința învățată” și produce un fel de paralizie a voinței și o cădere totală a energiei vitale. Totul devine inutil și orice energie de a-ți schimba situația dispare. Am scris un articol despre asta, e ceva foarte insidios și greu de ținut sub control.
Al doilea resort al acestei atitudini e încă și mai pervers și mai păgubos. E nevoia de a nu fi prost. Dacă ai așteptări de la ceilalți și ele îți sunt infirmate, vei fi dezamăgit. Etimologia însăși a acestui cuvânt explică de ce ne deranjează așa de tare dezamăgirile. Pentru a fi dezamăgit, trebuie întâi să fii amăgit. Asta înseamnă să fii păcălit, să fii naiv, să fii luat de fraier și dus de nas. Sentimentul pe care îl încerci când ești dezamăgit e de rușine cu tine însuți, ai fost prost, fraier, naiv. Dar ca să simți asta, trebuie să nu fii foarte în regulă cu tine din capul locului, pentru că atunci când cineva te amăgește, acea persoană e, de fapt, cea care face ceva în neregulă, nu tu. Nu ești un om rău sau prost pentru că ai avut așteptări pozitive de la cineva, ci acea persoană are o problemă morală pentru că le-a abuzat. Faptul că tu simți invers nu spune mai nimic despre situație, ci spune totul despre tine: ego-ul tău e așa de fragil încât poate fi dat peste cap de orice persoană, oricât de neetic sau anormal ar fi comportamentul său. Iar asta e o problemă în sine, la care am face bine să ne aplecăm, pentru a ne aduna în jurul valorilor și principiilor noastre și a nu ne lăsa doborâți de primul nemernic cu care ne întâlnim.
Mai mult decât atât, chiar faptul că cineva simte nevoia să o spună ritos altuia arată că nu doar se consideră pe sine înțelept pentru că are așteptări joase, ci chiar se consideră superior celorlalți care și-au păstrat, în ciuda experiențelor repetate, o viziune mai optimistă asupra lumii. Sper ca acest articol să-i convingă pe cei care gândesc așa că se înșală și că această atitudine la face lor înșiși rău.
Dar, dacă nu e bine să avem așteptări joase, înseamnă că trebuie să avem așteptări înalte? Răspunsul meu e și aici „nu”, pentru că așteptările înalte sunt la rândul lor toxice. Ele generează o atitudine de superioritate morală și de îndreptățire pasivă, după cum le spune și numele, așteptăm ca ceilalți să facă ceea ce credem noi că trebuie să facă oricine, deși, dacă aceste așteptări sunt înalte, prin definiție doar puțini oameni se comportă la înălțimea lor. Asta îi face pe restul defecți iar pe noi ne ridică pe un piedestal moral, care ne face aroganți. Pe scurt, așteptările legitime sunt cele moderate, cele la care majoritatea oamenilor pot accede. Cu o excepție: cea a așteptărilor morale.
Pentru că morala nu e bazată pe practica majorității, ci pe principii universale; chiar dacă mulți oameni mint, asta nu face minciuna bună. E legitim și chiar sănătos să avem de la noi și de la cei din jur așteptări care țin de spațiul moral comun, de decență, compasiune, sprijin reciproc, integritate etc. Chiar când vorbim de lucruri mai puțin obișnuite în țara noastră dar care fac parte din fondul comun de valori sau de practici, de la felul cum parcăm la felul cum arată un aeroport național, cred că e legitim și sănătos să ne așteptăm la un nivel oarecare de decență. Nu de superlativ, dar de decență. Iar atunci când aceste așteptări ne sunt înșelate, ar fi bine ca asta să ne motiveze acțiunea nu resemnarea. Pentru că resemnare e ceea ce produce acest drog al așteptărilor joase.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 285
Pentru abonare, click aici
Foto: freepik.com
