De la adaptare la schimbare – un drum lung
Să ne gândim puțin la comentariile pe care le auzeam în jur înainte de pandemie legat de satisfacția oamenilor la job, de viața lor, în general: o vale a plângerii din partea celor mai mulți. De fapt, în 2017, un studiu la nivel global al Gallup arăta că 85% dintre cei chestionați își urau jobul. Stres, burnout, nevoia în creștere de echilibru între viața personală și cea profesională, lipsa de sens, wellbeing, erau cuvinte des auzite și deveniseră preocupări ale majorității companiilor. De multe ori aceste preocupări au rămas mult la nivel de declarații, ppt-uri, prezentări răsunătoare, lipsite de conținut.
Deși oamenii se plângeau mult, pașii făcuți, atât la nivel individual, cât și la nivel de companii și de societate, au fost mici pentru a determina o schimbare.
Sigur, veți spune, sunt și oameni pasionați de ceea ce fac, entuziaști din fire, energici, care își urmăresc nu doar propriile interese, dar care vor să ajute și la interesele comune împreună cu cei din companii, grupuri ale societății. Știu mulți astfel de oameni, care dau și timpul și energia lor pentru a-i susține benevol pe alții, pentru a ajuta la transformări în societate.
Haideți să ne uitam, însă, pentru moment, la peisajul din vremea pandemiei. Nu avem un alt studiu Gallup încă, dar nu cred că a crescut nivelul de dedicare, de entuziasm al indivizilor față de locul de muncă. Dimpotrivă, aș îndrăzni să spun.
Nu pentru că firmele, managerii, au făcut ceva negativ în mod special. Însă peste tot peisajul de mai sus, peste valea plângerii menționată, am suprapus: teama de moarte a noastră și a celor din jur; nesiguranța față de ziua de mâine; nesiguranța jobului; scăderea vizibilă a puterii de cumpărare, a calității vieții, a economiei, închiderea atâtor firme, trecerea de pe o zi pe alta la lucrul în online, la școala în mediul virtual, comunicare deficitară la nivel de conducere a țării, a multor companii, lipsa de transparență a majorității celor în poziții de conducere.
Toate acestea au mai erodat puțin din încrederea oamenilor în ceilalți, în viitor, au dus la oboseală, frustrare, neliniște.
Veți spune: ”Vai, cât negativism!”
Aș zice, mai degrabă, că e bine să ne uităm de sus la lucruri, asemenea unui medic care face o radiografie a stării de sănătate. Am vrea ca medicul să aprecieze corect ce funcționează și ce nu, astfel încât să prescrie soluții, tratamente, intervenții. Altfel, ne-am simți păcăliți, nu?
De ce să nu ne uităm de sus și la starea societății, a noastră înșine, de ce să nu fim propriul radiolog?
Dincolo însă de imaginea clară, este esențial să ne găsim și recomandările, rețeta.
Asemenea medicului radiolog, care are nevoie de un alt medic care să ne interpreteze rezultatele și să ne facă planul de acțiune, cred că și fiecare dintre noi are nevoie, mai ales când suntem în stare de vulnerabilitate, de un sprijin, ca să ne facem planul.
Este greu să ne adaptăm în mod real la schimbările care vin către noi. Dacă era atât de ușor pe cât ne este să adoptam în vocabularul nostru educat cuvinte precum ‘reziliență’, ‘agilitate’, ‘managementul schimbării’ etc, toți am face-o pocnind din degete și am fi, poate, pe alocuri, asemenea tigăii de teflon: nu s-ar prinde nimic de noi. Dar se prind multe: valori, cunoștințe, comportamente, idei, dorințe, idealuri, speranțe, sentimente. Iar asta e foarte bine. Suntem o sumă a tuturor experiențelor, speranțelor, visurilor, pasiunilor, educației, oamenilor cu care am interacționat, locurilor pe unde am umblat. Cum să dăm la o parte impactul pe care l-au avut unele trăiri asupra noastră? Ce putem face, mai ales în cazul trăirilor negative, este să le diminuăm importanța, astfel încât să facem loc altora, mai bune, adecvate persoanei care devenim.
Îmi amintesc de o poveste:
”Un învățăcel merge la un maestru zen ca să îi ceară să îl învețe ceva. Maestrul îi oferă ceai. Îi toarnă în cana de ceai până când dă pe dinafară și tot continuă să toarne. Învățăcelul îi spune: ce faci? Ai turnat pe lângă, oprește-te! Iar maestrul zen îi răspunde: omul este asemenea acestei căni. Dacă vrei să torni mai mult ceai decât poate conține cana la un moment dat, trebuie întâi să verși din conținutul existent ca să pui altul, mai proaspăt. Dacă tu vrei să înveți ceva nou, trebuie întâi să renunți la ce există deja, la unele lucruri, idei, mentalități, ca să faci loc celor noi”.
O poveste pe care o înțelegem toți la nivel rațional. Și totuși este greu să ne schimbăm. De ce? Pentru că e o zonă de confort care ne ajută, dar ne și limitează. Avem nevoie de confort, mai ales acum, când în jur totul se mișcă. Avem nevoie de repere, de siguranță (deși aici este, de multe ori, o falsă siguranță, o iluzie), de stabilitate, e necesar să avem nevoile de bază acoperite, ne trebuie să fim validați de cei din jur, acceptați, ne e vitală iubirea, ne relaxează să știm că suntem sănătoși, că avem timp și pentru noi, că avem un job.
Dincolo de acestea însă, mai sunt câteva aspecte de care e bine să ținem cont:
Suntem animale sociale, avem nevoie de ceilalți, ne trebuie să fim împreună, să ne așezăm în lume și în funcție de ea, să identificăm grupurile cu care avem valori comune, să fim uniți când este nevoie, să avem grijă unii de ceilalți, să ne pese. În pandemie, cu toate greutățile, e bine să facem eforturi pentru a fi uniți, a ne susține unii pe ceilalți. Tuturor ne e greu. Poate că e un moment bun să îi acceptăm mai ușor pe ceilalți, cu bunele și relele lor, să înțelegem că și ei sunt oameni, să le oferim sprijin și să cerem susținere când avem nevoie.
În sfera profesională, să acceptăm că și managerul e om, are dificultăți, ca toată lumea, nu a mai trecut printr-o pandemie.
Dacă avem rol de manager, să înțelegem că oamenii din echipă au nevoie de susținere, încredere, mai puțin micromanagement.
Să căutăm în jur o persoană care să ne susțină: că e mentor, coach, psiholog, prieten(ă), e bine să vorbim și noi cu cineva care știe să asculte, să ne conțină, ca și cum ne-ar ține imaginar în brațe.
Să ne facem un ‘to-be list’ – este un moment bun să ne concentrăm și pe noi, pe cum vrem să fim, cum ne-ar fi bine să ieșim din această pandemie, cu ce calități, abilități, cunoștințe; să ne îngrijim de această listă cel puțin la fel de bine cum o facem cu to ‘to-do list’.
Să ne gândim la echipa din care facem parte și la cum putem contribui mai bine la succesul ei și la starea ei de bine; schimbările mari se produc nu doar de sus, dar și pas cu pas, minut cu minut, efort peste efort, la nivel de individ și de mici grupuri care pot influența alte grupuri până când se transformă într-un val atât de mare încât întreaga societate este impregnată
Să ne gândim la societate și cum putem să contribuim. Poate să pară prea mult dar dacă ajutăm niște copii dintr-o școală sau niște asociații care sprijină educația, un spital, un cămin de copii sau bătrâni, antreprenorii mici care se străduie acum să reziste în criză, publicațiile românești care contează pentru noi, turismul în locuri din Romania care ne plac, ajutăm societatea, așa, la nivelul nostru. Este la fel de important să facem asta cum era sarea în bucatele împăratului din basmele lui Petre Ispirescu. Dincolo de a ajuta societatea, vă asigur că sentimentul de contribuție la o cauză mai mare decât noi înșine este extrem de benefic în economia vieții unui om.
Să reflectăm puțin la cum ne gestionăm propriile reacții, astfel încât să nu dăm câștig de cauză anxietății.
Să gestionăm informațiile pe care le dăm minții noastre, astfel încât să avem o balanță bună între ce e necesar pentru a ne proteja și ce e util pentru a ne ține la suprafață, a gândi sănătos, a avea speranță.
Mi-ar plăcea să îl parafrazez pe Descartes și să spun ‘Muto ergo sum’ (Mă schimb, deci exist) dar mă voi mulțumi cu a spune ‘mă adaptez, deci exist’. Noi, oamenii, ne-am adaptat de-a lungul istoriei civilizației la foarte multe. Cu timpul, aceste adaptări au adus schimbări majore. Prin urmare există speranță!
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 268
Pentru abonare, click aici
