Educația în epoca revoluției digitale: Între agonie și extaz
Educația se află într-o perioadă de căutări și frământări, zbătându-se între extazul oportunităților pe care le aduce noua
și extraordinar de dinamica revoluție industrială 4.0 și agonia unor sisteme statice, subdezvoltate și foarte vechi.
Pe de o parte, educația are șanse uriașe de dezvoltare, ca urmare a apariției noilor meserii, condiții de muncă și spații de lucru ce fac ca nevoia de competențe noi să fie uriașă. Conform Forumului Economic Mondial, în 2020, o treime dintre aptitudinile necesare pe piața muncii vor fi complet noi. Educația are la dispoziție metode educaționale creative, adaptate contextului actual. E-learning poate conecta la cunoaștere zone greu accesibile.
Pe de altă parte, însă, la capătul unor decenii în care nu s-a investit suficient, sistemele educaționale se dovedesc inadecvate noilor cerințe, fiind măcinate de slăbiciuni mai mari sau mai mici, în funcție de zona geografică.
Dacă situația nu se va schimba, prăpastia dintre cererea și oferta de competențe necesare pe piața muncii se va adânci, și ca urmare, locurile de muncă nu-și vor mai găsi ocupanți, în ciuda șomajului în creștere, a tehnologiei care va suplini parțial sarcinile de muncă (în 2030, roboții vor prelua 800 de milioane de sarcini de rutină) și a migrației neîngrădite. Mai mult, sărăcirea populației Globului, în lipsa posibilității de a munci, va reduce dimensiunea cererii de produse și de servicii și va conduce la creșterea cheltuielilor de asistență socială.
Foarte mulți angajatori se confruntă actualmente cu probleme create de nivelul scăzut de educație al forței de muncă și de o atitudine necorespunzătoare față de muncă. Ei mai reușesc încă să găsească o rezolvare parțială a acestor probleme. Dar oare câți își dau seama că în viitor acestea pot deveni insurmontabile? Și, mai mult, câți înțeleg că este nevoie să fie proactivi și să acționeze responsabil pentru a le reduce, nemaifiind suficient să aștepte soluții guvernamentale? De fapt, la ora actuală, angajatorii sunt chemați să se preocupe de dezvoltarea educației și să investească în acest scop, alături de guverne.
La vremuri noi, competențe noi
Forumuri mondiale și unii lideri luminați, fie ai unor state și guverne, fie ai unor organisme de profil, sunt preocupați să rezolve această criză a educației. Gândesc programe ample, care să reducă problema lipsei de talente la nivel mondial și pregătesc profesori cu competențe de actualitate, adaptate la digitalizare.
Cresc an de an investițiile în Parteneriatul Global pentru Educație. Din 2002 și până acum, acesta a finanțat cu 2,3 miliarde de dolari accesul la învățământul primar a 72 milioane de copii din țările sărace sau aflate în zone de conflict. Se acordă o importanță deosebită învățământului timpuriu și se pune accentul pe educația și emanciparea fetelor. Femeile se dovedesc extrem de performante la locul de muncă și, cu toate acestea, sunt insuficient reprezentate, în special în pozițiile de top din organizații. De asemenea, femeile educate și cu o mentalitate corespunzătoare față de muncă vor oferi o educație pe măsură copiilor lor.
Vor fi foarte importante competențele STEM (știință, tehnologie, economie, matematică), iar succesul în orice domeniu va depinde de competențele de programare.
Aceste competențe se vor întrepătrunde cu toate domeniile de activitate, inclusiv cu cele umaniste, cu artele, fiind necesare în pictură, muzică, literatură, regie de film etc. Tinerii au nevoie de o cultură generală solidă, înainte de a se specializa, pentru a afla ce îi pasionează cu adevărat și pentru a înțelege care este impactul domeniului ales în alte arii de activitate. Mai ales că milennialii sunt foarte interesați de sensul profund al activității lor.
Cum arată viitorul?
Învățământul bazat pe transmiterea de cunoștințe nu mai e capabil să-i facă pe oameni competitivi în fața roboților, care sunt imbatabili din acest punct de vedere. Sunt necesare aptitudini precum: inteligența emoțională, gândirea critică, analitică, gândirea independentă, munca în echipă, comunicarea eficientă, respectul față de diversitate și incluziune, respectul pentru colaborare și parteneriate internaționale, aptitudini creative, de cercetare, de documentare, de sintetizare și utilizare a informațiilor. În condițiile în care informațiile se perimează rapid, capacitatea de dezvățare de cele vechi și de deprindere a celor noi, necesare pe piața muncii, devine obligatorie. În acest context, învățarea devine continuă, pe parcursul întregii vieți.
Ce se întâmplă în România?
Situația României, în acest context, al schimbărilor din educație, este următoarea: conform INS, în 2016 existau 7.010 unități de învățământ, de la creșe la universități. 3.140 în mediul rural, 2.400 cu grupurile sanitare în exterior, 3.500 neracordate la rețelele de gaze. Pentru cei 1,7 milioane de copii înscriși în învățământul primar și gimnazial, dintre care în jur de 770.000 în mediul rural, funcționau atunci 136.365 de calculatoare, în medie unul la 12 copii. Învățământul vocațional nu este nici pe departe la nivelul solicitat de companii, iar în unitățile din învățământul primar și gimnazial existau doar 540 de ateliere, dintre care 205 la sate. În 2016, erau înregistrate circa 8.000 de laboratoare în toată țara.
O statistică și mai îngrijorătoare arată că numărul de elevi și studenți a scăzut cu 1,8 milioane în perioada 1990-2014, dintre care 1,4 milioane în învățământul preuniversitar. În anul 2014, 7,35% din populația de 7-10 ani și 8,5% din populația de 11-14 ani nu sunt cuprinse în învățământ.
Potrivit testelor PISA, administrate de OECD, 40% dintre copiii români de 15 ani nu au abilități minime care să le permită să înțeleagă un text ori să facă un raționament matematic sau științific elementar. Acest procent se corelează cu rezultatele slabe de la evaluarea națională la sfârșitul clasei a VIII-a.
Conform unui studiu din 2012, copiilor români nu le place să meargă la școală, pe care o consideră rigidă pentru că-i obligă să stea cuminți în bancă și să memoreze și care îi penalizează pentru orice greșeală.
Dacă, potrivit studiului TALIS, realizat de OECD în 2013, în țări avansate din punct de vedere al educației, precum Japonia și Finlanda, doar 64% dintre cadrele didactice se consideră foarte bine pregătite din punct de vedere pedagogic și al conținutului disciplinei, în România procentul este de 99,8%, deci profesorii români consideră că nu mai au nevoie să se dezvolte. În România, profesorii incompetenți sunt greu de îndepărtat, iar absolvenții de facultate valoroși nu au stimulente să intre în sistemul educațional, din cauza salariilor mici.
Problemele educației depășesc granițele școlii. Părinții au un rol din ce în ce mai puțin activ în viața copiilor, fie pentru că sunt ocupați la locul de muncă din țară, fie că sunt plecați să lucreze peste graniță și-i lasă în grija bunicilor. Companiile nu sunt suficient de preocupate de educația generațiilor viitoare, neconștientizând probabil faptul că însăși dezvoltarea lor va fi pusă în pericol de pasivitatea pe care o manifestă.
În România, există câteva proiecte, punctuale, de dezvoltare educațională, inițiate de fundații, asociații sau oameni de afaceri. Ar fi necesară însă o strategie guvernamentală coerentă de dezvoltare a acestui domeniu atât de important, aflat în agonie. Există modele de succes la nivel internațional, doar că ele nu sunt probabil studiate.
Ce este de făcut?
Acest articol a fost preluat din nr. 250/septembrie 2018 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click AICI.
