Egalitate, echitate, solidaritate
Se spune că atunci când britanicii au luat în stăpânire insula Hong Kong pentru 155 de ani, unul dintre primele lucruri pe care le-au făcut a fost să introducă legi britanice și, mai ales, principiile de drept pe care acelea se bazează. Cel mai important dintre ele, pentru britanici și pentru oricine a fost crescut în cultura occidentală (din care, deși uneori nu credem, facem parte), e cel al egalității tuturor în fața legii. Conform acestei anecdote, localnicii chinezi au fost foarte surprinși de această năstrușnică idee a străinilor. “Cum, adică, egali?” – au întrebat ei. “Egali-egali, așa? Și bogații și săracii tratați la fel?”. “Desigur” au răspuns britanicii surprinși și ușor intrigați. “Păi atunci, – au replicat chinezii increduli – ce rost mai are să fii bogat?”.
Acest principiu al egalității în fața legii, pe care îl luăm așa de mult drept firesc în cultura noastră, nu era deloc la fel de firesc în cultura lor, chiar dimpotrivă.
Dar chiar în culturile occidentale, egalitatea nu e chiar așa de uniform dorită și respectată. Există arii culturale în care societatea dezavuează centralizarea puterii, inegalitatea și privilegiul. Și există societăți în care acestea sunt cel puțin tolerate, dacă nu chiar încurajate. Sociologii numesc acest fenomen “distanța față de putere” și e un parametru care se măsoară. România e una din culturile unde el e mai degrabă mare, unde inegalitatea e tolerată. Societățile nordice, scandinave, sunt invers. Am văzut cu toții fotografia primului-ministru danez sprijinindu-și de zidul palatului regal bicicleta pe care venise în audiență la regină. Avem credința că egalitatea e ceva de dorit, e o manifestare a unei societăți avansate, inclusive, dar oare e asta chiar adevărat?
E o poveste care circulă apocrif pe internet despre un profesor suedez care a vrut să-i învețe pe studenți socialismul și i-a notat pe toți egal, cu media notelor clasei. În scurt timp, toată clasa a rămas repetentă. Nu știu dacă povestea e adevărată (mai precis sunt foarte sigur că nu e), dar mesajul ei cred că e corect. Să vă spun de ce. Există un experiment social celebru, replicat de mii de ori și pe care îl puteți face și voi cu un grup de colegi sau prieteni.
Zice așa:
Pe o masă la birou punem o urnă închisă. În fiecare zi, când venim la lucru (o, tempora!), fiecare dintre noi pune în ea câte 10 lei. La sfârșitul zilei, șeful echipei deschide urna, triplează suma dinăuntru și împarte totalul în mod egal la toți. Să zicem că suntem 10 în grup. Am venit cu 10 lei, la sfârșitul zilei sunt în cutie 100, mai pune șeful încă 200, fiecare plecăm acasă cu 30. Viața e frumoasă. Mâine așa, poimâine așa, zilele trec până când, într-o bună zi, la sfârșitul zilei sunt doar 90 de lei. Mai pune șeful 180, pleacă fiecare cu 27. Am venit cu 10, deci tot e bine. Dar cineva a venit cu zero și pleacă la fel ca mine. Și mâine nu mai pun nici eu. Și suntem acum 3 care nu punem. Poimâine suntem 6. Răspoimâine nu mai pune nimeni. Și de aici jocul e imposibil de întors înapoi.
Acesta e paradoxul și plaga societății. Funcționează doar dacă toți îl joacă și, mai ales, doar dacă fructele lui sunt repartizate echitabil. Echitatea e altceva decât egalitatea. Echitatea presupune că rezultatul e împărțit just, e proporțional cu contribuția, nu egal.
Dacă vă întrebați de ce avem nevoia asta, complet irațională, să știți că răspunsul nu e simplu. Dar uitați-vă la prezentarea lui Frans van de Waal de la TED despre nevoia de echitate la maimuțe. E amuzantă și surprinzătoare. A pus două maimuțe în două cuști alăturate din plexiglas transparent și le-a învățat să facă o sarcină simplă. La început le-a răsplătit pe ambele identic, cu bucăți de castravete. După câteva iterații însă, pe una dintre ele a răsplătit-o cu boabe de strugure zemoase și dulci, iar pe cealaltă a continuat să o răsplătească doar cu castravete. În acest moment, aceea a respins vehement răsplata, aruncând cu castravetele după cercetător! Ce e și mai interesant e că eu am citit tot articolul despre acest experiment și într-o varietate a lui cercetătorii le hrăneau diferit pe maimuțe, dar fără să le ceară să facă vreo muncă. În acest caz, inegalitatea nu a deranjat deloc. E ceva profund scris în gene despre nevoia de a împărți echitabil roadele muncii noastre.
Un alt experiment social e jocul dictatorului. Funcționează așa. Intrați într-o cameră și găsiți pe scaun un plic cu 10 hârtii de 10 lei. Experimentatorul vă spune că primiți acești bani de la el/ea, dar vi se cere să împărțiți o parte dintre ei cu o altă persoană, aflată în altă cameră, pe care nu o cunoașteți și nu o veți cunoaște. Acea persoană știe tot ce știți și voi, dar nu a primit bani. Puteți să puneți în plic orice sumă vreți, între o bancnotă și 10. Experimentatorul va duce acel plic acelei persoane, iar aceasta are la dipoziție două opțiuni: fie păstrează plicul și ambii plecați acasă cu banii, fie respinge oferta, caz în care experimentatorul ia și banii voștri și ambii plecați acasă fără nimic. Câți bani ați pune în plic dacă ar fi să jucați acest joc? Gândiți-vă un pic. Și acum, câți bani ați accepta, minimum, dacă ați fi în cealaltă cameră? Ați accepta propria ofertă?
Dacă oamenii ar fi raționali, atunci împărțirea rațională ar fi să dați mai departe o bancnotă din 10. Celălalt primește o bancnotă, are de ales între a pleca acasă cu una sau cu niciuna. Una e mai bine ca niciuna. Problema e că doar cca. 6% dintre oameni acceptă o împărțeală așa de inechitabilă, chiar dacă respingerea ei îi defavorizează chiar pe ei! Desigur, o să-mi ziceți că ar fi total diferit dacă suma ar fi mai mare, să zicem că se împart 10 milioane de lei. Așa e. Banii pe care-i respingeți sunt o măsură a efortului pe care sunteți dispuși să-l faceți ca să pedepsiți o nedreptate. Pe de altă parte, puneți-vă și în postura celui care ar avea de împărțit 10 milioane de lei: ați risca să plecați acasă cu mâna goală doar ca să luați câteva milioane în plus?
Oamenii nu au, de fapt, nevoie de egalitate ci de echitate. Și nu doar oamenii. E o nevoie larg răspândită în lumea animală. Oamenii au, în schimb, o nevoie care transcende echitatea.
Imaginați-vă că ar trebui să creați o societate de la zero. Și că trebuie să-i scrieți un cod de principii de funcționare. Pesemne că echitatea s-ar situa sus printre ele. Roadele muncii să se distribuie echitabil, proporțional cu contribuția. Sună bine, nu? Dar ar fi asta o societate civilizată? Știți care e semnul pentru antropologi, când găsesc oseminte foarte vechi, că aparținătorul lor trăia într-o societate civilizată? O fractură majoră, de pildă de femur, vindecată. Pentru că într-o societate echitabilă acea persoană nu ar fi supraviețuit unei fracturi și aceea nu s-ar fi vindecat niciodată. Cu un femur fracturat, persoana nu putea contribui la grup și prin regula echității ar fi trebuit lăsată să moară de foame. Dar societatea noastră s-a construit și rezistă de peste 100.000 de ani prin regula de aur a solidarității. Fă altora ce ai vrea să ți se facă ție. Oamenii știu să supraviețuiască împreună pentru că știu să aibă grijă unii de ceilalți. Egalitatea nu e nimic fără echitate, oamenii nu sunt altruiști, sunt altruiști reciproc, nu participă la efortul colectiv decât dacă efortul lor nu e abuzat, societatea nu poate funcționa pe principii de egalitate, aici s-a prăbușit experimentul comunist, cu regretabila atracție pe care o exercită și azi printre unii oameni. El e inuman. Dar la fel de inumană e și echitatea. E necesară, indispensabilă, chiar, dar nu suficientă. Pentru că în ea însăși e crudă. Fără învelișul cald al solidarității, echitatea singură ar crea o societate de monștri, ca și egalitatea.
O lume sustenabilă e, printre altele, una care înțelege și face distincția dintre aceste trei noțiuni și le folosește judicios, acolo unde au, fiecare, valoare.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 271
Pentru abonare, click aici
