Fragilități intergeneraționale – de unde vin, cum le gestionăm?

Cum traducem neînțelegerile dintre tinerii angajați și cei seniori

Tema acestui articol este obiectul muncii mele de zi cu zi. Aud de la clienții mei deseori despre neînțelegeri, conflicte și lipsa de conectare între generații. Fiecare în parte are dreptate și în același timp nimeni nu are dreptate. În fapt, nu este despre cine are dreptate sau nu, ci în primul rând despre cât de flexibil și adaptabil este sistemul fiecăruia de credințe și valori și apoi despre competențele noastre relaționale, cum trăim relațiile.

Noi, oamenii, avem nevoi universal valabile, indiferent de generația din care facem parte. Am să numesc doar câteva dintre ele:

Acceptare – vrem sa fim plăcuți, apreciați, să primim recunoaștere de la ceilalți și susținere în demersurile noastre.

Vizibilitate – avem nevoie să fim văzuți și respectați, valorizați pentru că pur și simplu existăm ca ființe, să ni se acorde încredere și un tratament corect.

Admirație – sentimentul de a fi importanți pentru ceilalți prin ceea ce suntem în primul rând și apoi pentru ceea ce facem și avem de oferit.

Siguranță – doar în condiții de securitate și siguranță putem funcționa la capacitatea noastră optimă.

Aprobare – când suntem confirmați și validați pentru realizările noastre, stima de sine crește organic și sănătos.

Modul în care ni se răspunde la aceste nevoi pe parcursul vieții, încă din fragedă pruncie, ne modelează creșterea și dezvoltarea, ulterior ne influențează modul în care la rândul nostru vom răspunde celorlalți la aceleași nevoi. Ca atare, diferențele pe care le observăm in comportamentul intergenerațional au ca origine întocmai satisfacerea acestor nevoi de bază.

Și atunci cum răspundem la întrebarea „De unde vin aceste fragilități intergeneraționale?!” Întocmai din generație în generație.

Ca să înțelegem mai bine ceea ce tocmai am menționat, o sa fac referire la un studiu sociologic (sursa studiului: De la psihopatologie la estetica procesului de contact – Margherita Spagnuolo Lobb) după care psihoterapia Gestalt și-a dezvoltat abordarea clinică pentru a răspunde mai bine nevoilor relaționale. Astfel, perioada anilor 1970-1990 a fost numită “societatea tehnologică” (Galimberti, 1999). Copiii din această generație tehnologică au trăit sub presiunea unor părinți care i-au condiționat să devină ceea ce aceștia și-ar fi dorit pentru cei mici. Părinții nu au încurajat și nici nu au răspuns neapărat la nevoile intrinseci ale copilului. Încercările copilului de a fi cineva în lume, separat de eticheta parentală, au fost ignorate.

Iată cum acești copii, care azi sunt adulții din intervalul de vârstă 33-53 ani, s-au dezvoltat prin prisma rezultatelor pe care părinții lor le impuneau, având în același timp sentimentul puternic de ambivalență, nemulțumire de sine și confuzie față de propriul sens în viață. Poate în lumina acestui fapt, sună cunoscut de ce mulți adulți ajunși pe la vârsta de 35-40 ani experimentează o nemulțumire lăuntrică față de profesia lor și tânjesc după o reconversie, însă nu le este clar încotro să se îndrepte.

Dar viața continuă chiar și așa, iar interesul tot mai crescut pentru tehnologie a dat naștere următoarei perioade, din 1990-2010, care a fost numită “societatea lichidă”. În acest interval avem tinerii de azi, cu vârsta între 13-32 ani. Copiii născuți în această perioadă au trăit deseori în absența părinților lor, care pe fondul dezvoltării tot mai mari a progresului tehnologic, au dedicat mult timp locului de muncă, prosperității și bunăstării materiale, având tot mai puțin timp de alocat relației parentale. La polul opus față de experiența adultului în calitate de copil, acești părinți le-au oferit multă libertate copiilor lor, condiții de viață mult mai bune și au gratificat dorințele acestora mult prea repede și ușor. Timpul nepetrecut cu ei s-a tradus prin oferirea de avantaje și beneficii materiale.

În lipsa unui părinte care să îmbrățișeze cu afecțiune nevoile umane elementare, acești tineri s-au refugiat în internet și rețele sociale, care furnizează răspunsuri la mai toate curiozitățile și nevoile de cunoaștere. Totuși, internetul și roboții tot mai sofisticați nu pot fi niciodată un recipient relațional. Iată de ce experiența socială a acestor tineri este una mai degrabă “fluidă”, o cascadă de emoții îi copleșesc când nu au posibilitatea de a le împărtăși cu un părinte.

Cred că după expunerea de mai sus este ușor să deducem discrepanța intergenerațională, de ce seniorii care au trăit cu multe constrângeri și impuneri, relaționează cu dificultate cu tinerii care au trăit cu multe dorințe gratificate și nu au dezvoltat cu adevărat o capacitate de adaptare la frustrare, la efort. De ce cele 2 generații nu se întâlnesc și de multe ori ies tot felul de vorbe care încep cu: “pe vremea mea…”.

Azi plătim prețul capitalismului și a modului în care, duși de val, multe tradiții și valori au fost lăsate de-o parte. Așadar, tinerii de azi care ajung pe piața muncii sunt produsul unei societăți la care contribuim cu toții, prin prisma tuturor sistemelor implicate: sistemul familiei, sistemul educațional, însăși societatea, chiar și mediul organizațional.

Dacă până acum am vorbit de un fel de leapșa pe care o jucăm între noi de atâția zeci de ani, haideți să vedem cum putem opri această dinamică și să ne aplecăm asupra unui lucru care să ducă la o însănătoșiri a noastră, a societății în care trăim.

În primul rând, avem nevoie să conștientizăm și să acceptăm punctul în care ne aflăm. De asemenea, să oprim cercul vinovăției și al rușinii! Este vorba despre a găsi soluții care sa fie adaptate la fiecare context și persoană.

Prin prisma activității mele, mă uit la individ și la ceea ce creează în viața sa și în micro-mediul său. Ce amprentă lăsă în lume individul dar și ce și-ar dori să facă și îi aduce împlinire. Preocuparea permanentă este de a stimula procesul învățării și al evoluției pe mai multe planuri.

Este nevoie să investim în tineri nu doar la nivel de competențe tehnice ci și în cele relaționale, chiar dacă “return of investment” nu este imediat. Știm cu toții că acești tineri au nevoie de câțiva ani ca să devină cu adevărat productivi, timp în care și ei, la rândul lor, ar trebui să fie orientați pe CUM să asimileze cât mai multă informație, CUM să integreze experiențele, CUM să le folosească pentru un scop mai înalt decât urmărirea beneficiilor imediate.

Din cabinetul meu se simte tristețea acestor tineri în fața neputinței de a se integra în piața muncii și de a corespunde criteriilor angajatorilor, dar și dorința de a deveni adulții pe care societatea să se bazeze. Și cu această ocazie, vreau să las loc speranței că, deși sunt multe de făcut, cu perseverență și devotament, avem premisele unei reușite.