ISPITA SCRISULUI. Miros de scenă, școală și senzualitate

Stau întinsă cu capul sprijinit de palmele puse una peste alta. În faţa mea valurile marii se ciondănesc într-un ritm monoton. O mamă disperată îşi cheamă odrasla din apa prea rece, spune ea. Doi tineri se ţin de mână înaintând în pas egal spre locul unde valurile izbesc mai puternic. Ea se alintă, cochetând, cu sonorităţi caraghioase. Voci, râsete, chicoteli şi din când în când fluierul salvamarului. Soarele îmi arde pielea şi întru şi eu în apă. Voluptate.

O senzualitate pe care mi-o recunosc de fiecare dată când mă întâlnesc cu marea, mă cuprinde frenetic. Înot. Zgomotele plajei se estompează şi dispar. Sunt fascinată de infinitul în care mă scald. Îl simt. Îl palpez, parcă, cu fiecare mişcare de braţe. Adrenalina a luat-o razna. Mă întorc în lume, în prezent, parcă. Este ultima zi de “mare”. Vine septembrie şi eu, ca în fiecare toamnă, mă întorc la şcoală. De unde această încăpăţânare a organismului meu de a simţi, după atâtea ani, freamătul începerii şcolii? Emoţia revederii cu colegii? Cu noile manuale? Cu mirosul de proaspăt al claselor de curând vopsite? Librăriile sunt pline. Cărţile şi caietele, rechizitele şi ghiozdanele se aleg, se trag, se cumpără într-o frenezie ce seamănă cu pregătirea unei întâlniri de dragoste. Şi în acelaşi timp gândul şi dorul pentru vacanţa şi vara care au trecut, mă bântuie. Tristeţea se amestecă cu bucuria, nostalgia cu aşteptarea, marea cu geografia şi româna şi matematica şi fizica, căldura cu îngheţul şi cu Moş Crăciun.

Îmi place să învăţ. Citesc mult şi uit să mănânc

Primul trimestru e cel mai lung şi vacanţa de iarnă aşa departe….Încep “mersul la şcoală” cu curiozitate şi bucurie. Răsfoiesc manualele ce miros a nou, a carte şi le adulmec mai întâi paginile proaspăt deschise. Scriu, la început, frumos pe foile caietelor pe care mama mi-a lipit etichetele după ce le-a îmbrăcat în hârtie albastră. Creioanele şi pixurile şi stilourile şi tot ceea ce înseamnă obiecte de scris, mă fascinează. Mi le aleg cu o bucurie de colecţionar. Îmi place să învăţ. Citesc mult şi uit să mănânc. Bunica mea îmi aduce grijulie tot felul de feluri îmbietoare, frumos mirositoare. Asociez dintotdeauna mirosurile cu locurile pe unde am fost, cu oameni, cu amintiri. Când la Lee Strasberg Institute am avut un exerciţiu în care ni se cerea să ne amintim cu toate amănuntele o întâmplare din copilărie, primul lucru care m-a invadat în această evocare, au fost mirosurile. Mama mirosea a Arpege şi pudra Caron, tata mirosea a bărbat cu uşoare adieri de medicamente, bunica mea a lavandă…..
Mirosurile m-au însoţit întotdeauna în nostalgiile legate de locurile şi oamenii pe care i-am întâlnit. Le asociez cu amintiri despre tot felul de întâmplări, cu gânduri chiar. Şi nu ştiu de ce matematica miroase a oţet. Închid grăbită cartea, ascund caietul în sertar şi trec la mirosul cărţii de română, cu parfum de frunze de toamna şi liliac. Rămân o vreme acolo şi descifrez diateze, cazuri şi fraze complementare – fascinată şi harnică. Istoria miroase a cerneală. Miros pe care îl mai întâlnesc în unele nopţi de vara în Bucureşti. Încă o voluptate pe care o trăiesc cu toţi porii deschişi numai în nopţile de vară, când stelele strălucesc şi corpul tău este răsfăţat de căldură, senzual.

Marietta Sadova, nașa mea, mirosea a “aristocraţie”

E noapte şi mi-e cald! Şi pot sta dezbrăcată afară! În noapte! Închid ochii şi imagini amestecate şi incitante îmi traversează gândurile care cutreieră cărţi şi oameni ce la un moment dat mi-au definit devenirea. Marietta Sadova, nașa mea, mirosea a “aristocraţie”. O lume care s-a dus, a apus, odată cu cei din generaţia ei. Ea i-a spus mamei mele la început de carieră: “Corina, păstrează-ţi sufletul de copil. Celelalte vin de la sine”. Ce sublimă naivitate! Ce lume! Şi urmau versurile lui Eminescu, pe care le consideră un exemplu pentru cât de frumoasă şi perfect evocatoare este limba română- “Atât de fragedă te-asameni cu floarea albă de cireş”….

“Crimă şi Pedeapsă” şi toată literatura rusă miroase a metal de arme, sânge şi…tămâie. Replica bătrânei asasinată de Raskolnikov m-a bântuit toată viaţa: “Nu îţi e milă de sufletul tău?” Puterea asta de a te gândi la altul, la celălalt, am întâlnit-o mai târziu, când am devenit actriţă. Permanenta preocupare de a te pune în “pantofii celuilalt”, ne urmăreşte pe noi actorii, toată viaţă. Este o notă foarte specială şi “altfel” în alcătuirea celor pe care Dumnezeu îi îndreaptă spre scenă.
Jean Louis Barrault spune: “A face teatru, înseamnă să cauţi confirmarea ta “în tine” prin personajele pe care le joci”. Laurence Olivier spune, însă, cel mai frumos, după părerea mea: “ I don’t know what is better than the work that is given to the actor. To teach the human heart the knowledge of itself”.
Trăind în teatru am asimilat hrăpăreţ acest amestec de tristeţe şi veselie, nebunie şi înţelepciune, moarte şi viaţă, frivolitate şi profunzime care toate nu sunt altceva decât exerciţiile pe care actorii le încearcă în dialog cu cei din sala, seară de seară. Şi tot Jean Louis Barrault spune: “Actorul este îndrăgostitul, spectatorul joacă rolul cochetei”.

Care o fi cuiul de la “Richard al II-lea”?

Mirosurile se amestecă şi cel al scenei devine predominant. Îmi place să ajung la repetiţii înaintea colegilor mei şi să mă aşez pe scenă goală, atât de încărcată, totuşi, de prezente, de gânduri şi voci. Îmi trec mâna peste scândură plină de cuie şi îmi spun că ele sunt martorii tuturor montărilor de la început şi până acum. Care o fi cuiul de la “Richard al II-lea”? Era parcă un pom în mijlocul scenei, unde Radu Penciulescu imaginase întâlnirea dintre rege şi regina lui- mama şi Victor Rebengiuc. Încep să fac calcule absurde şi îmi aleg cuiul. El trebuie să fie! Îl pipăi cu degetele şi îi şoptesc că l-am recunoscut. Plec spre cabine şi mâna mi se opreşte pe uşa de fier din spatele scenei. Este aceeaşi uşă pe care am deschis-o de atâtea ori încă din primii ani de viaţă. Mă emoţionez. Tudorel Popa apare şi îmi da problemele la matematică pe care mi le rezolvase în cabină, în timp ce eu zăceam fascinată în sală şi sorbeam vorbele lui Penciulescu şi ale actorilor de pe scenă.

Visam la un teatru- trupă, în care cu toţii – actori, regizori, cabiniere, maeştri de lumini şi sunet şi recuziteri şi oamenii de la scenă, toţi, să trăim împreună, acolo, în teatru. În teatru să mâncăm, să dormim, dar mai ales să muncim necontenit, neobosit, până la epuizarea pe care eu, de fapt, nu am simţit-o niciodată când sunt pe scenă.
Deschid ochii şi aud vocea profesorului de chimie care explică ceva pe care eu nu îl pot înţelege. Formulele se înşiră pe tablă şi eu mă bucur că toate ce le-am simţit urmau, de fapt, să se întâmple.

Ioana Pavelescu devenea cunoscută în 1976, o dată cu "Osânda", de Sergiu Nicolaescu – în acel portret tulburător al Ruxandrei, impresionând practic în fiecare secvență.
Deși acela a fost rolul care a relevat-o publicului și totodată a și consacrat-o, actrița debutase de fapt la vârsta de paisprezece ani, în "Pantoful Cenușăresei" (1969), ultimul film al lui Jean Georgescu. După cel "de-al doilea debut" din 1976, Ioana a avut șansa încă unui rol de conținut și complexitate interpetativă, cu Doina din "Rătăcire" (1978, Alexandru Tatos), construind sensibil și cu profund dramatism tribulațiile unei tinere românce care nu se poate adapta în noua ei familie din Germania.
Din traiectoria cinematografică a actriței mai amintim: "Cumpăna", 1979, "Trandafirul galben", 1981, Doru Năstase, "Întâlnirea", 1982, "Calculatorul mărturisește", 1982, "Viraj periculos", 1983, Sergiu Nicolaescu, "Misterele Bucureștilor", 1983, "Întunecare", 1985, "Totul se plătește", 1986, "A doua variantă", 1987, "Mircea", 1989, "Polul Sud", 1993, "Punctul zero", 1996. Când era stabilită deja peste hotare, Ioana Pavelescu a mai fost distribuită în câteva filme străine: "Method" (2004, Duncan Roy), sau "Weapon" (2011, Ernie Barbarash).Cariera ei a continuat și în teatru, atât în România, cât și în SUA, unde a interpretat personaje în "Lecția" de Eugene Ionesco, "Woman as Battlefield" de Matei Vișniec, sau "Anna Christie" de Eugen O'Neill și "Pescărușul" de Cehov. În anul 2013 a câștigat la The New York Independent Film Festival, Best Actress pentru filmul "Puzzle”.
Întoarsă în țară, Ioana Pavelescu a jucat rolul principal din spectacolul "Anna Karenina", în regia lui Alice Barb la Sala Camil Petrescu a Teatrului Național din București și rolul maleficului Edmund din "Lear" piesa montată de Andrei Șerban, plus diverse alte roluri semnificative.