Lecțiile eșecului
Am greșit, am dat-o în bară; am eșuat; am ratat; m-am înșelat; am luat decizii proaste, am picat (un examen), am dat chix, nu am izbutit – iată câteva modalități de a spune cam același lucru, în diverse registre stilistice.
E greu să vorbim despre eșec. Deși, la nivel conceptual, pare simplu, când suntem în situația de a recunoaște că noi înșine am eșuat, ne doare. Cui să îi recunoaștem? În primul rând nouă înșine.
Mulți dintre noi am crescut cu ideea că trebuie să fim cei mai buni în ceea ce facem. O notă mică în scoală părea un capăt de țară, eram certați, comparați cu alți copii, standardele pe care le impuneau de multe ori părinții erau foarte înalte. Cu siguranță, intenția lor era una bună, voiau, poate, să ne determine să învățăm, să nu ne culcăm pe o ureche, să ne convingă să fim ambițioși. O notă de 8 putea deveni o povară pentru sufletul unui copil sensibil, o dovadă că nu este suficient de bun, că își dezamăgește părinții, că nu merită să fie iubit, ca să spun doar câteva posibile interpretări.
Nu dau vina pe nimeni aici: părinții au vrut ce era mai bun, copilul a interpretat cum a putut el. Filtrele fiecăruia au fost diferite.
Ajungem însă adulți, cu responsabilități mari, și ne dăm seama, de multe ori, că tiparele din trecut sunt încă acolo.
Copilul care a resimțit presiunea de a fi mereu de nota 10 va vrea să fie mereu primul, să fie recunoscut, validat, iar când acestea nu se întâmplă, va suferi: uneori mai puțin, alteori mai mult, până ajunge să își pună singur atâta presiune încât îi devine greu de suportat existența însăși. Din fericire, corpul nostru este suficient de deștept încât să ne dea semnale de alarmă: dureri de cap, de umeri, de spate, de stomac, diverse alte forme de somatizare. Trebuie să fim atenți însă la noi, să ne cunoaștem, să ne purtăm cu grijă cu noi înșine.
Citeam undeva că un om are, în medie, 60000 de gânduri într-o zi. 70% dintre ele sunt negative. Este greu să te menții în echilibru, să cauți partea plină a paharului sau să apreciezi chiar că ai un pahar.
Nu cred că învățam din toate eșecurile, nu imediat, nu ne repunem pe picioare repede după toate. Unele iau mult timp, altele lasă niște cicatrici greu de vindecat.
Eu am avut multe astfel de situații, nu voi spune acum despre ele, nu e loc de valea plângerii.
Ce am învățat însă e că peste unele am trecut singură, cu mult efort și în mult timp, peste altele am trecut cu ceva sprijin, în mai puțin timp. Cred că toți putem trece singuri peste multe, din cele mai greu de dus (și vorbesc din experiența mea). Dar viața e atât de scurtă, sunt atâtea de experimentat, de văzut, de învățat, încât e păcat să fim egotici, să luptăm de unii singuri, să nu căutam ajutoare, și să nu trecem mai repede peste eșec, fie el profesional sau personal.
Cum ar fi să rescriem multe alte experiențe, mai bune, peste cele provocate de eșec? Iar când ne gândim la noi, să ne vedem cu ochii minții ca pe o construcție asemenea celor din parcul Guell, ale lui Gaudi, colorate, surprinzătoare, mai degrabă decât ca pe o pictură de tipul ‘natură moartă cu om’.
Imagine de LoggaWiggler de la Pixabay
