„Luptă sau fugi!”. Cum reacționează creierul când încearcă să ne salveze de la pericole
Bănuiesc că ai auzit și tu bancuri despre optimiști și pesimiști. Despre partea plină și goală a paharului, despre pesimiștii care sunt de fapt optimiști vindecați și tot felul de „vorbe de duh” legate de subiect. Mai mult de atât, probabil și tu, ca și mulți alții, ai o etichetă generală pentru tine și pentru unele persoane din jurul tău ca fiind „optimist” sau „pesimist”. Doar că lucrurile nu sunt atât de simple, cu atât mai puțin atât de categoric definite.
Nimeni nu este optimist sau pesimist per general. Fiecare dintre noi avem momente în care avem o perspectivă optimistă și fiecare dintre noi avem momente în care avem o perspectivă pesimistă asupra situației.
Din punct de vedere „tehnic” al inteligenței emoționale, optimismul nu este o caracteristică, ci o abilitate. Este abilitatea de a te „muta” dintr-o perspectivă pesimistă într-una optimistă. Reactivitatea și starea de victimă specifică pesimismului are legătură cu mecanismele din creier care încearcă să te salveze de la pericole, adică acel instinct „luptă sau fugi”.
Optimismul, orientarea pe soluții, gândirea pe termen lung, toate acestea au legătură cu funcțiile superioare ale creierului.
Știi și tu cum sunt acele persoane care pentru fiecare soluție au o problemă. Acele persoane pentru care orice soluție ai găsi, vor veni cu un „da, dar…” și o vor ține tot așa, explicându-ți că orice ai face este grav și iremediabil. Poate chiar ai avut și tu asemenea momente, după care ți-ai dat seama că totuși nu era așa de grav.
Fiecare dintre noi oscilăm mai mult sau mai puțin între cele două perspective. Evident, spunem despre cineva că este pesimist, atunci când este predominant în zona pesimistă. Spunem că este optimist atunci când vede lucrurile într-un mod optimist.
Revenind la definiția optimismului, optimismul nu înseamnă că vezi partea plină a paharului. Uneori e chiar opusul. Mulți confundă optimismul cu o perspectivă pozitivă. Dar aproape că nu au legătură. Optimismul nu este despre păstrarea unei stări pozitive într-o situație negativă, la fel cum faptul că vezi potențiale amenințări, nu înseamnă că ești pesimist.
Ce înseamnă o perspectivă optimistă?
Tehnic vorbind, optimismul înseamnă să fii capabil să „potolești partea din creier care îți spune că ești în pericol imediat și care după aceea interpretează toate informațiile prin filtrul acestei amenințări. Înseamnă să știi să „cuplezi” funcțiile superioare ale creierului, cum ar fi capacitatea de a vedea imaginea mai mare, de a vedea dincolo de filtrul emoțional de amenințare.
Martin Seligman a scris o carte despre modul în care optimismul se dezvoltă și se menține. El a identificat trei criterii pe baza cărora îți poți da seama de poziția în care te afli, să îți „măsori” perspectiva. Poți folosi aceste criterii în fiecare situație ca să evaluezi orientarea ta din acest punct de vedere și chiar să schimbi fundamental abordarea problemelor.
Primul criteriu este durata problemei.
Atunci când vine vorba de probleme, percepția pesimistă înseamnă o extindere a problemei dincolo de existența ei obiectivă. La un training, explicând despre aceste criterii am pus întrebarea: „Există ceva în această lume care să nu se termine niciodată?”. A venit un răspuns aproape instantaneu: „Creditele!”. Am râs cu toții, după care am întrebat: „Să înțeleg că ai semnat contract de credit pe perioadă nedeterminată?”.
Nu există nimic pe lumea asta, nicio problemă care să dureze la nesfârșit. Atenție, când discutăm de perspectiva optimistă sau pesimistă, nu este cazul să dramatizăm și să începem să analizăm cazuri de boli grave sau de accidente. Deși consider că si acolo contează abordarea, dar acum vorbim de viața de zi cu zi și modul în care reacționăm la problemele cu care ne confruntăm.
Chiar și când vorbim de o pandemie, aceasta se va termina într-un moment sau altul, dacă te uiți la o imagine suficient de mare.
Când vorbim de perspectiva optimistă, vorbim de această capacitate rațională a de a delimita durata problemei și implicit capacitatea de a vedea în afara ei, de a vedea imaginea mai mare și planurile sau strategiile pe un termen dincolo de existența acestei probleme.
Al doilea criteriu este impactul problemei.
O abordare pesimistă înseamnă să extinzi impactul unei probleme și în domenii ale vieții sau situației, care, de fapt, nu sunt direct afectate de respectiva problemă.
Sunt persoane care sunt experte în acest gen de abordări. Din capitolul „Cum ai putut să faci așa ceva?” și când întrebi care este problema, încep explicațiile cum ceea ce ai făcut tu va genera efecte neprevăzute timp de câteva generații.
Atenție, este important să facem diferența între evaluarea consecințelor și gândirea pe termen lung, versus dramatizarea. Diferența este atitudinea. Gândirea pe termen lung și evaluarea consecințelor implică și căutarea de soluții și orientarea către rezolvarea unor posibile probleme. Pe când dramatizarea de tip pesimist implică doar enumerarea și derivarea potențialelor amenințări care rezultă din problema punctuală. Diferența se află în modul în care pui întrebarea. Este „Dacă se petrece x, ce vom face, cum gestionăm?” versus „Dar dacă se petrece și x?”.
Al treilea criteriu este responsabilul pentru problemă.
Atitudinea pesimistă este de victimă a altora, de victimă a situației. Este abordarea de tip „Mi se întâmplă lucruri”, evitând complet asumarea vreunei responsabilități în crearea contextului.
În orice context al vieții tale te-ai afla, ești acolo pentru că ai luat decizii. Conștiente sau inconștiente, dar ele au fost decizii. Îmi place să dau exemplul legat de cât de pervers este interpretată de marea majoritate „legea atracției”: „Eu tot atrag genul de oameni care…”
Legea „atracției” funcționează poate până la momentul în care observi pe cineva. De acolo, dacă intri în vorbă sau nu, dacă începi sau nu o colaborare, dacă stabilești sau nu clar termenii, dacă semnezi sau nu contract, dacă spui sau nu lucruri, dacă ai așteptări de un fel sau nu, dacă le comunici sau nu… și aș putea continua mult… acestea toate sunt decizii.
Cineva care are o abordare optimistă este cineva care își asumă deciziile legate de crearea contextului în care apare problema.
Ca urmare, aceștia au sentimentul de control asupra propriei vieți. Pentru simplul fapt că își asumă micile decizii, pe care știu că data viitoare le vor putea lua diferit.
Pe când oamenii cu perspectiva pesimistă ajung la concluzia că lucrurile nu sunt sub controlul lor, că de vină e contextul, toate deciziile au fost generate de alți factori… de aici se antrenează neputința, starea de victimă și ulterior o grămadă de alte probleme de relaționare cu alții și cu propria viață.
Îți dai seama că, atunci când apare acea deturnare de tip „luptă sau fugi” în creierul tău, va trebui să faci ceva ca să te conectezi cu partea cu adevărat rațională din creierul tău. Ce ai de făcut mai departe ca să îți dezvolți această abilitate a inteligenței emoționale este așa: Ca să te asiguri că te afli într-o perspectivă optimistă, „măsoară” atitudinea ta prin cele trei criterii.
1. Limitează durata: „Când se va termina problema?”, „Care este momentul în care această problemă nu mai există?”
2. Limitează impactul: „Care sunt ariile vieții/situației care nu sunt afectate de problema asta în mod direct?”, „Cum pot limita impactul problemei asupra altor domenii?”
3. Asumă-ți responsabilitatea „Ce depinde de mine în această situație, acum?”
Legat de ultimul punct, este întrebarea care are cel mai mare impact în antrenamentul pentru reluarea controlului asupra vieții tale.
Succes!
